mergi, mergi uneori fără tine, te ridică pe umerii lui un copil sau poate ai doar o jumătate de umbră, alunecă pe ziduri odată cu frica ta, cu regretul că nu ai știut atunci să te adâncești mai mult, mai departe
nu ai limpezit lucruri, le-ai înghesuit în tine ca-ntr-un container, așa cum se întâmplă acum în camera mică, semiobscură, unde corpul se mișcă liber în afara minții
e începutul unui alt drum sau iluzia catargelor care înțepenesc seara vântul, și nu se mai disting de pescăruși, de oameni, pânzele strânse dorm și ele în spatele gândului, în spatele ochilor plini de nisip, iar eu simt tot
simt mai ales vara frigul în clavicule, am picioarele grele, se adună pe genunchi distanțe, alte renunțări, nu știu dacă să mai aștept, să desprind rochia, să mă prefac în morgană, ar fi ușor să fiu doar atât, dar
corpul își ridică pânza de sânge, până în creștetul capului, doare, doare și e bine așa, e un-fel-de-a-fi-în-viață, iar plânsul mut are ceva din marea asta sumbră la apus, când își închide între diguri oamenii, peștii, nimic nu mai mișcă în apa ei, nici mâlul din corp, nici nisipul de sub pleoape
e prea târziu să mă întorc acum, să sparg de coapse câteva catarge, să fac focul acolo, în cetățuie, departe de lumea noastră, de apa tandră a mâinilor tale, să despic pânzele, să le recos până aș croi o rochie de întuneric
să nu te mai temi, oricum nu aș pleca, niciodată prea departe, niciodată înainte de somn, e prea frig pe șira spinării.

***

foto: "port veil", barcelona, ela, aug. 2008