urcușul are ceva din a crește, tălpile simt golul dintre corp și pământ, aerul prăfuit, o istorie a drumului, celelalte tălpi care l-au urcat, destinele necăzute
așa era și în dimineața aceea, deasupra orașului aburind navele, portul, o respirație a oamenilor treziți, vigilența calmă, luciditatea ca o atmosferă vitală, curată.
să te oprești când simți aglomerarea de suflete, linia incandescentă a soarelui nu se mai insinuează între tine și cei mulți care au trecut înaintea ta, le-ai atins urmele, vibrația stinsă
nu poți trece prin locuri ca printr-un muzeu de ceară, unde figurinele încremenite nu îți vorbesc despre suflu, ci despre o întâmplare molatecă, o grijă de a păstra temperatura potrivită netopirii, figurine-de-timp-mort, nu te poți apropia respirând, fără să nu resimți inevitabilul dispariției
aici, în cetate, se întâmplă totul, mișcările intense, dezechilibrele mici, marginile ondulate ale suprafețelor, o întindere deschisă sub care se desfășoară un ritual al trecerii
viața orașului nu este viața fiecărui om în parte, e o ființare în materii pulverizate în locuri moi sau locuri dure, asprimea texturii se mulează peste suflu, îl închide, intervalurile trecătoare, intermezzo al fiindului, ziduri-pântece în care creștem, din care ne tot ducem
urcușul e greu doar în orele fără sens, orele când corpul iese din sine, te uiți în gol și înțelegi că golul nu este al lumii, niciodată, stă între tine și tine, definitiv, iar trezirea se întâmplă ca o renaștere, o intuire a ființării în vertical
orașul are venele ascunse în corp, nu poți fi din ceară câtă vreme ai cordonul ombilical bine prins în miezul inimii


***

foto: barcelona văzută de pe colină, muzeul național de artă. ela, aug. 2008