Scrisoare de primăvară

Dimineață tânără de primăvară, cu cântec de mierlă şi cu noaptea încă la fereastră… Zgomotos, brutal şi fără milă telefonul sună, aducând Mariei vestea cea sfâşietoare de inimă şi de doruri: „A murit măicuța!...” Cuvintele îi trecură prin suflet îngânându-se, ca-ntr-un ecou al jalei ce nu mai avea sfârşit.
Măicuța ei dragă…
În adăpostul sufletului ei, tristețea începu să legene amintiri şi zâmbete de odinioară şi dorul de acum. Peste obraji şi peste clipele ce trecuseră, curgeau lacrimi ca dintr-un izvor al dorințelor fără soare. Şi nu mai avea cine să aline durerea copilei pentru care cartea cu poveşti se sfârşise…
Inima ei nu putea sa primească adevărul că Măicuța plecase. Era un greu prea mare pentru sufletul ei.
În disperarea ei, fără să-şi dea seama, se îndreptă spre telefon ca spre un liman, cu gândul să o sune pe Măicuța, să-i ridice ea, ca de atâtea ori, greutatea ce-i apăsa sufletul, ca un munte. Dar, Măicuța nu mai era… Nici la Prislop, nici la Sinaia: era în cer… Se mutase. La Domnul.
Timpul nu mai avea nici clipe, nici ceasuri. Nici mierla nu ştia ce veste tristă străpunsese în sufletul Mariei până când, dinspre răsărit, soarele veni şi îi spuse, scuturând o ploaie de tristețe. Şi printre picuri, scutura primăvara.
Rămasă cuminte, fără Măicuța ei dragă – cum îi spunea şi cum îi scria în scrisori, întotdeauna-, şi fără dorul unei întâlniri, în fața acestui adânc de tristețe, prin suflet îi treceau clipe şi zile petrecute alături de Măicuța, care din ziua aceea deveneau amintiri… Ar fi vrut să-şi amintească toate clipele, să nu piardă nimic, să scrie o scrisoare în care să răstoarne toate amintirile şi toate visele pe care numai Măicuța i le mai ştia… Şi apoi, să pecetluiască scrisoarea cu jalea ei adâncă, pentru totdeauna… Cerul să se deschidă şi din flacăra albă a norilor să se ivească un înger cu parfum de primăvară verde în aripi şi să ia cu el scrisoarea, în lumina ce îmbracă palatul în care se duc toate clipele…
De multe ori, îi scrisese cu bucurie. În calea ei, Măicuța fusese fereastra deschisă unde toate gândurile şi toate visele mărturisite erau înțelese şi sorbite în inimă sensibil, ca un tremur de aripi de fluturi… şi se revărsau înapoi, în suflet, ca izvoare cuminți de fericire… Iar acum? Să scrie despre bucurie când bucuria plecase? Ce să mai adune din parfumul risipit în urma amintirilor, când jalea şi lacrimile brodau cu argint cuvinte şi şoapte, şi tăceri şi paşi, şi întâlniri în lumină… Şi cine ar mai înțelege? Măicuța, din lumină şi din cer…
………………………………………………………………………………..
Îşi amintea cum a fost prima întâlnire cu Măicuța: înaltă ca zborul unei rândunici… În mijlocul verii şi al fluturilor şi al celor nouă Fericiri pe care Maria le învăța pentru examenul de admitere la Seminar, la Prislop. Şedea în verdele ierbii poieniței ce întovărăşea cărarea spre cimitir. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, Măicuța Zamfira s-a apropiat de ea, păşind prin iarbă şi prin vară demnă, dreaptă, dulce ca o rugăciune, parfumând altfel lenea acelei după-amieze. Maria s-a ridicat în picioare, aşteptând minunea. Prin perdeaua de lumină o copilă săruta mâna unei maici… A Măicuței… Fior de bucurie şi de infinit…
- Cum te cheamă?, o întrebă Măicuța, deschizând pentru totdeauna poarta cuvintelor dintre ele. Iar Maria, zăpăcită de emoție şi de margarete îşi dărui numele în lumină:
- Maria… Şi vara împleti în pletele de soare şi de fân cosit, numele ei. Şi odată cu numele şi sufletul ei…
Adevărul creştea cu fiecare întrebare şi cu fiecare răspuns. Unele întrebări legate de Literatură iar altele… nu-şi mai amintea. Simțea că Măicuța, omul din fața ei, ce apăruse în clipe de senin, era omul căruia poți să-i spui tot, să-l simți în inimă…Visele se conturau în adevăr şi întrebările Mariei îşi zideau răspunsul. În iarba cu miros de vară coaptă şi de căldăruşe îngenunchiate în fața bucuriei picurate din soare, două tăceri îşi vorbeau, dăruindu-şi în suflet cântecul cucului care, nu se mai auzea din pădure, ci din cer, ca un imn îngeresc scăldat în bucuria Învierii şi a lacrimilor… Şi Vara legăna două suflete care simțeau la fel…
De la întâlnirea aceasta, în sufletul Mariei începu să curgă un izvor de fericire ce topea clipa timpului şi aducea înveşnicirea, căci ce era acest fior dacă nu infinitul? Şi era doar o armură…
Întoarsă în timp cu treisprezece ani, regăsind o copilă de paisprezece ani, care primise o minune – cea mai adevărată din viața ei de până atunci-, Maria adormi pe brațele calde ale amintirilor şi ale soarelui din ziua aceea, în noaptea în care se va ascunde, o clipă, de muntele ce stătea în fața inimii ei: Măicuța plecase… Măicuța ei dragă… Şi două lacrimi îi trecură peste obraz şi peste amintiri, aducându-i somnul.
Dimineața născută din noaptea în care Măicuța fusese vie, aşa cum o ştia, în visul scurt de-o clipă. Dăruindu-se văzduhului amintirilor cu soare, Maria scria mai departe, scrisoarea pentru înger.
Cuvinte rostite de Măicuța, vocea ei, gesturile ei mici şi fine şi delicate, pluteau în tăcerea din sufletul Mariei. În cei cinci ani de Seminar se întâlnise cu Măicuța de zeci de ori: nu avea cum să nu-şi amintească tot, mai ales că întâlnirile erau la fel: în bucurie.. Doar locul şi treptele bucuriei erau altele.
Măicuța iubea elevele de la Seminar, colege ale Mariei; o iubea şi pe Maria. Uneori, sfaturile şi mustrările nu erau înțelese ca fiind dragostea ce le-o purta… şi mai ales nu înțelegeau că dragostea aceasta era însăşi grija lui Dumnezeu față de ele. Unele lucruri le-au înțeles mai târziu. Altele însă, aşteaptă să fie înțelese. Măicuța le făcuse cel mai mare dar din viața lor: le aşezase în suflet viitorul…
Închise ochii…
Alte lacrimi, în tristețe pe obraji…
Vedea în sufletul ei Prislopul – locul drag…- cu mireasmă de dor şi de copilărie înțelegătoare. Câte taine nu au mistuit serile de la Prislop şi zilele de vară? Câte taine s-au topit pe banca de lemn de lângă biserică sub care dormea, uitând să mai latre, Codrin… Câte doruri s-au îmbrățişat în liniştea lacului şi a drumului pe care Măicuța venea de la Sinaia… Câte suspine s-au întrecut cu neliniştea izvorului, liniştindu-se…Câte mărturisiri au mers inimă în inimă prin curtea mănăstirii şi bucuriei lacrimilor… Câte sărbători scuturau cu un văl mai mult de lumină şi de har pentru că Măicuța rostea Crezul la Sfânta Liturghie…
Şi parcul… Ca o altă grădină a raiului de care Măicuța avea grijă, în şorț albastru de primăvară şi cu foarfece mari de vie „aranjând” tufele de trandafiri pentru minunea culorii… Măicuța era cântecul pentru care parcul învia, ridicând în văzduh miresme, iar în suflet – dimineți.
Rămase cu gândul în parc şi se trezi cu tristețe, în fața unei scrisori pentru care nu mai avea cuvinte, ci numai doruri şi chemări. Chemări ale Măicuței, să o certe sau să-i facă o bucurie… Cu pas grăbit, ca cel pe care-l ai când te întorci acasă, Maria se îndrepta spre Măicuța şi îi primea în inimă fiecare cuvânt, pentru că era îmbrăcat în dragoste; iar dragostea merge întotdeauna drept în suflet. Îşi amintea cum, odată, în urma unei neascultări, Măicuța îi anulase premiul pentru Literatură, la serbarea festivă, a unui sfârşit de an şcolar. Împăcarea însă, a fost revărsare de pace şi de lacrimi în fața mustrării: înainte de vecernie, Măicuța a chemat-o din nou. O aştepta largă biserică cu o carte în mână, pe care o dărui Mariei:
- Să o citeşti în vacanță … Şi să-mi spui, la toamnă, cu ce personaj te asemeni. Eu zic că unul e cum eşti şi tu…
Maria primi cartea fără să ştie că primeşte o vacanță de vară în suflet. Vacanța de vară a ei, fu vacanța acelei cărți. Viața ei deveni de atunci o vacanță de vară în care vara e ea, iar cartea-vacanță. Şi fiecare pagină a cărții e nesfârşită, ca un cer. Cartea aceasta ține în brațe sufletul Mariei; e o legătură scrisă a ei cu Măicuța; testamentul a două suflete ce s-au simțit inimă în inimă; perna ce adoarme orice nelinişte şi odihneşte, dulce, infinitul ……………………………………………………………………………….
Anii de Seminar au trecut, rămânând în urma lor umbra clipelor şi a paşilor… A paşilor trecuți, la Prislop, în urmă cu opt ani şi care vor mai trece încă…
Față în față, ochi în ochi, doi dăruind şi doi primind, Maria a fost binecuvântată cu grija şi îndrumarea Măicuței, fie că a fost elevă, studentă, soție, mamă şi preoteasă. Oricând, putea primi un dar ales, în cuvânt… şi nu numai.
Amintirile fugeau grăbite spre ultima întâlnire cu Măicuța, ce avusese loc în urmă cu doi ani. Doi ani? De doi ani nu o mai văzuse pe Măicuța ei dragă… Regăsind în suflet ziua aceea, înțelese de ce fusese hotărâtă să fie cea din urmă: era o duminică. După un parastas, Măicuța a vrut să facă o vizită, la parohie, Mariei şi familiei ei. Nimeni nu ştia că venea să ridice o povară ce apăsa sufletul Mariei ei …
După-amiază de Duminică din Postul Mare, cu maslu la biserică şi cu Măicuța la uşa după care se jucau copii Mariei. O emoție cunoscută o ridică pe Maria în picioare prin râsetele copiilor şi al jucăriilor. Îi deschise uşa, chemând-o în casă. Şi în casa sufletului ei … Simțea cum din adâncul ei, în care încă se mai juca ecoul râsetelor, venea spre lumină amintirea primei întâlniri cu Măicuța, din poiana acelei veri. Ca şi atunci, îi sărută mâna: aceleaşi emoții! Timpul parcă nu trecuse…
Valuri de iubire se revărsau din ochii Măicuței spre copii şi spre Maria. Aşezată într-un fotoliu, lângă fereastră, părea întruchiparea unei zile de vară cu flori pe rochiță. Copiii, în joaca lor, răspundeau dragostei Măicuței aşezându-i în brațe toată bucuria sufletului lor: jucăriile… Era o privelişte născută pentru singura dată în viața Mariei: să o vadă pe Măicuța ei dragă ținând în brațe jucăriile şi veselia copiilor ei dragi… Ființele dragi Mariei prinse în jurul bucuriei şi al sufletului …
- Şi asta ce mai e?, întreba Măicuța pe “voinicii” copilei ei, luând în mână jucăriile copilăriei şi aşteptând răspunsul lor, stâlcit de frăgezimea vârstei. (Şi Maria se opri din scris ca în fața unui fâlfâit de aripi: i se păru că aude vocea dragă a Măicuței ei … şi în loc să plângă, zâmbi în fața minunii şi a scrisorii…)
Privind la jocul de fața ei, Maria se îndreptă uşor spre fereastră şi se aşeză jos, pe covor lângă fotoliul cu Măicuța şi cu jucării. Îşi aşternu în poala ei sufletul întreg, fără cuvinte şi fără şoapte. Pacea care-i cobora în inimă o făcu să-şi coboare capul pe genunchii Măicuței … Cu mâna dreaptă luă mâna stângă a Măicuței şi i-o sărută cu tot sufletul. Măicuța începu să o “învețe”, uşurându-i ca în urma unei spovedanii, inima. Cu mâna dreaptă îi aşeza de pe frunte, pe tâmplă, după ureche şuvițele de păr rătăcite, ca unui copil pe care vrei să-l adormi… Iar în suflet îi aşeza pacea şi infinitul … Odihna mâinii Măicuței pe capul ei o făcu pe Maria să creadă că primeşte coroana învățăturilor cuminți.
Clipe de cer… Maria era copila din poienița verii şi a soarelui. Aşa simțise şi atunci, dar acum îşi culcase capul pe genunchii Măicuței. Şi era pentru totdeauna… dacă o va asculta.
Despărțirea se apropia la fel de repede pe cât de lungă fusese aşteptarea întâlnirii. Măicuța pleca liniştită, căci îşi „adormise” copila, pe genunchii ei şi îi făcuse lumină de primăvară în suflet.
Maria plângea şi alți doi ochi se aprindeau de lacrimi. Era o înălțare deasupra cuvintelor. Îi luă mâna şi i-o sărută, de despărțire. Dar nici buzele şi nici lacrimile nu ştiau că sărută mâna caldă şi vie a Măicuței pentru ultima dată. Nici ochii nu ştiau că privesc în ochii Măicuței cea din urmă lumină aprinsă …
Şi Măicuța trecu pragul casei şi al întâlnirilor cu Maria, cu lacrimi în ochi, luând cu ea minunea cu ochi negri, ca ai copilei. În urma ei văzduh descătuşat de umbre în care se scufundau râsetele copiilor şi soarele din brațele Mariei …
Următorii doi ani s-au scurs în dorul întâlnirii ce nu se mai zidea în fața lor, şi a convorbirilor cu multe tăceri, ca şi cum ar fi fost una în fața sufletului celeilalte. Nu ştie firul de telefon ce binecuvântare apăsa asupra lui legând două suflete, făcându-se albie de râu de fericire ce curgea de la Sinaia la Arad.
Ultima dată o sunase de Crăciun …

Ridicându-şi somnul deasupra genelor, Maria rămase neputincioasă în fața cuvintelor pe care nu le putea ridica deasupra orizontului. Ar fi vrut să mai scrie, dar venirea nopții cu răcoarea ei, ducea cuvintele la adăpost şi pe copii la culcare. Iar pe Maria o culca luna, înveşmântându-i în lumina somnoroasă şi pală visele pline de culoare roz.
Şi visul apăru, coborând din cer pe aripi de argint. Cu el, în urma lui, un cor nevăzut însoțea un înger … Se făcea că era deasupra grădinii, la Prislop, unde merii înălțau spre cer, în întâmpinarea îngerului, veselia roz-îndrăgostită a florilor de pe ramuri ce împărțeau coronițe de parfum şi petale în văzduh. Pe fiecare petală, se odihnea un cuvânt din scrisoarea Mariei, împletind în coroniță sufletul ei întreg. Din mijlocul grădinii, ochii de copil ai Mariei urmăreau jocul, deschişi în mirarea lor… Îngerul prinse scrisoarea împletită-n coroniță, întorcându-se spre cer. În urma lui, aceeaşi meri în floare, cu Maria în minunea lor…
Dimineața, vru să scrie în scrisoare visul, să-l spună Măicuței …dar scrisoarea nu mai era pe masă !? Şi-n încăpere, miros de floare de măr…
Măicuța aflase visul ei …
Duminică odihnită peste suflet şi peste primăvară, pierdută în zarea dincolo de care un înger ducea o scrisoare celei pe care Maria a iubit-o… Şi Măicuța se bucură: vor fi întotdeauna împreună, la fel cum împreună e noapte cu visele ei şi primăvara cu minunea merilor înfloriți ….