Îmi rup din gândul ce tace o rază de cuvânt
Cuvânt nespus cu aromă de tinerețe și vânt
Și îmi ascund lacrima ce s-a lovit de cerul frânt
De un curcubeu ce a deschis un nou orizont
Ca să ne mângâie necunoscutul întrevăzut într-o cochilie
Spălată de mări fără început, de oceane fără înțeles
Există un dincolo în mine și un dincolo în tine
Există un departe deasupra privirilor noastre încrucișate
Tinerețea ne e pretextul de a ne întreba
Și de a fi imaginea dintr-o oglindă prăfuită
De lipsa unei curiozități și a unei întrebări
Iubirea ne e soluția la disoluția unei mirări mai mari decât zarea
Și stânca pe care ne odihnim brațul ridicat ca o continuare
A unui gest neînțeles de a ridica un strop pe un pai rupt,
De a lipi un nor sfărâmat în seninuri prea albastre...
Stânca e universul unui suflet de copil.. al sufletului tău de copil
Ce își varsă prea ușorul asupra unei priviri întunecate,
Prea greul asupra unui suflet ce e prea ușor să mai rămână,
Prea frumosul în cenușiul zilei în care plouă fără oprire...
Iubirea ta se dizolvă în iubirea mea și lumea zâmbește ușor
Mâna ta e caldă și alină...mâna mea era rece, dar nu mai suspină
Să fim și noi îngeri ce schimbă noaptea în zi...
Să iubim ca și cum lumea s-ar frânge fără noi...
Să privim cerul ca pe bolta speranței ce o coborâm pe pământ.