În spatele (sărbătorii) Crăciunului

S-au scris și se va mai scrie multe despre această mare sărbătoare creștinească ! Sunt situații când cei mai înfocați iubitori de dreptate și adevăr să fie priviți ca fanatici religioși. Spunând aceasta cu îngăduința dumneavoastră încerc să fac o paralelă între cele două exemple și îmi aduc aminte de vremurile comuniste și de concepția solidară a opiniei publice, concepție social politică de care aceiași oameni de ieri se dezic azi de ceea ce a fost bun cândva. Dacă mai ieri te simțeai în siguranță noaptea într-o plimbare indiferent de oră, azi constatăm cu stupoare că foștii milițieni nu mai există și nu mai își cunosc rolul în societate. Au ajuns simpli spectatori la crimele în plină zi care mai de care mai odioase iar democrația a transformat opinia publică în cealaltă extremă a neexistenței. Această realitate o găsim și în partea religioasă și spirituală în care liderii religioși închid ochii la ceeea ce se petrece azi sub ochii noștrii cu ocazia marilor sărbători în care toată lumea vrea să vândă și toată lumea dorește să cumpere în același timp, oscilând de la o extremă la alta într-o febră pe care ași numi-o fanatism. Toate aceste preocupări au intrat pe un făgaș al obișnuinței într-o perioadă în care aproape toate produsele cresc la vânzare de trei ori mai mult decât de obicei, iar sărbătorile petrecute în felul de viață cunoscut: stând la masă și servind bucate copioase, fără a ne păsa de cei lipsiți de masă, ciocnind pahar după pahar până ce mintea încețoșată pierzându-și lipezimea trece în extrema întunericului din care se nasc, certuri, ură, invidie, gelozie, crime, etc. și dacă pentru unii dintre noi lacrima de emoție poate fi o lacrimă de saducheu și chiar lacrimile sincere pot fi uitate tot atât de repede, se arată prin aceste clipe un sentiment de bucurie pentru alți sau un sentiment de mare tristețe pentru majoritatea săracilor care tânjesc sau urăsc pe cei mai presus decât ei, motivați fiind de cei ce cu nerușinare sfidează sărăcia televizată chiar. Și în tot acest vacarm sărbătoresc, nașterea Mântuitorului este obiectul unui dezmăț fără precedent care și-a modificat cu totul ținta prin omul religios care a știut să ascundă motivația acestei mari sărbători. Într-un cântec fredonat de preotul Marian Mărcuș una din strofe sună așa: „ Nu doar în stânci sub lilieci, // Nu doar sub lespede stătu, // Ci l-am ascuns ca pentru veci, sub piatra unei forme reci, // Și eu și tu, și eu și tu.” Și dacă ne place să spunem că suntem o țară cu o religie tradițională îmi permit să spun că vinovată este religia de ascunderea subtilă a nașterii Mântuitorului prin ceea ce a inventat și a înlesnit. Trebuie să recunoaștem că Iisus este ascuns în spatele sărbătorii. Nașterea Lui trebuia să fie o naștere a unei lumi noi în care păcatul să fie zdrobit pentru totdeauna și sărbătoarea lăuntrică a inimii trebuia să fie o sărbătoare permanentă, fără întrerupere. „Iisus dorea să spună lumii prin scâncet de copil în paie, Că a lăsat slava din ceruri și a-mbrăcat umile straie, Ca tu și eu privind spre El, să ne golim de tot cei rău;
Și printr-o naștere din nou, să semănăm cu Dumnezeu.”

Neamurile așa zis creștine nu fac altceva decât să repete istoria Israelului trăind într-un vacarm apocaliptic, iar religia să oscileze de la o extremă la alta în care strigătele Lui Dumnezeu să fie auzite prin versetele din Isaia 1: 13-15* care spune: „Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea ! Urăsc lunile voastre cele noi și praznicile voastre, Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; și ori cât de mult v-ați ruga, n-ascult...”