trece hărțuit abia scoțându-și picioarele când dintr-o nebuloasă când dintr-alta
deasupra îi atârnă morții din abatoarele memoriei
și tot mai mult de sine se-nmulțește
noaptea joacă biliard cu ochii lui și dezorientat apoi îl lasă
înainte de bila roșie a soarelui rușine preistorică hrănindu-se din lăuntru-și
cu mantelate coroziuni
cunoscutu-i-am noi chipul nelumii pe care nu-l are?
și unde se duce de nu se sfârșește?
blestemat niciodată să nu mai ajungă în cealaltă parte a lucrurilor

dați-mi doar cât să nu dispar înainte de nenorocirea
pe care destinul mi-a prezis-o și îmi va fi de ajuns
treceți din auz în auz blestemul cerului asupra-mi
și cântecul meu îl va acoperi
duceți-mă în lanțuri până pe culmea fără nici urmă de fiară
și acolo-mi va fi panteonul
nu știu dacă mâine sau mult mai târziu voi pleca
dar un cântec va fi chiar stingerea mea