nimeni pe drum
care să mângâie zborului
păsări de noapte
potecii înguste mocnita lumină
să are devremele cuvântului
doar frumusețea ca o bănuială
înstrăinare sau râs ușor
până la zbor străin
între noi răsuceam coarda
ardeam petice de cer cu umbra unei porți
cât să-mi dai sărutul fără patimă în
locul acela cu multă iarbă
de ce semeni în luminișuri
când știi cine stă în dreapta
și cine urcă dinlăuntrul lor
oaspete
jocului pe clape
un vânt moale se pornea ca și cum
ți-ai fi cerut iertare
deasupra încheieturii te simțeai singură
mă atingeai pe mâini și pe față
cântecul amuțea
în trandafiri sălbatici târziul
schimbând între noi
fructe amare
obișnuit cu mersul
desculț cuvântul tău e
singurul ce doare