Ecce Homo!

Poezia este un maiestuos lapsus al cuvântului.
Gerard Genette


La răspântia drumurilor un om se pierde printre neguri... Și drumul său este asemenea celui pe care a călcat odinioară înțelepciunea cu aripi de ceară. El se îndreaptă spre timpi cu o liră în mână și sunetele ei cerșesc doar o clipă din soarta schimbătorului noroc. Sub steaua duioaselor dureri încearcă el să prefacă gândul în cântare măiestrită și să șoptească ceasului de taină, asfințitului de seară, cu ochii îndreptați spre înțelepciune:

„O, - nțelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puțin te înalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele dezic.”

Retras din fața înșelăciunii lucrurilor, Mihai Eminescu va reface vârstele omului, arătându-se asemenea Dumnezeului în mii de chipuri, căpătând înțelepciunea și sensul timpului, pe care îl străbate. Și fie că va călători pe valurile vremii spre piramidele cu fruntea în soare, fie spre ciclul rotitor la Samsarei( roata durerilor și morții) indiene, fie spre Grecia, mai albă decât neua de pe pleoapele Olimpului, fie că va deschide bolți de taină în pădurile bătrânei Dacii, el va încerca dureros de trist o unire vremelnică între Logos și Physis. Căci pentru Eminescu singurul glas nepieritor și fără înșelăciune este "a naturii sfântă limbă", locul unde se nasc și unde se întorc esențele acestei lumi. Lume care apare pentru Poet ca un imens orizont, ce se îngustează în momentul în care ființa umană îl atinge. Astfel este produs („adus în față”) sau cunoscut („a te naște cu”) fiecare lucru al lumii. Dar câte lucruri nu se nasc și mor, pe care ochiul uman nu le poate percepe fie din cauza distanței în timp și spațiu, fie din cauza limitării cunoașterii umane! Dincolo de rațiune și sentiment glăsuiește dreapta limbă a naturii, pe care atât de puțini dintre noi reușesc să o mai descifreze:

„Căci glasul tău înțelepciune urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.”

Dar fie că va dărui trupului asceza sau euthanasia, fie că se va da rob sfintelor patimi, Mihai Eminescu va ține de-a pururi aprinsă candela dureroasă a conștiinței sale. El a învățat mai mult decât oricine că nu trebuie "să te închini la soarte", căci cruda lege a devenirii este întru moarte...
Printre aprinsele stele chipul Poetului va simți neantul glăsuind. Albe sunt trupul, mâinile și lira sa de incandescența nefericirii care-l mistuie. Întreaga fire va resimți glasul său ca pe o alinare și mântuire așteptată.
La răspântia drumurilor se pierde un om printre neguri... De o parte, valurile mării ce se agață cu brațele lor de stâncile troienite de vremi, de altă parte stelele și norii ce se mistuie în zare:

„Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri.”

De o parte răsăritul, de cealaltă parte apusul, și în lumina calmă a eternității din sufletul său, printre liniștitele cetăți de verb și cântec pe care ni le-a lăsat, cu o liră în mână și cu așteptarea pe buze, luminat de razele roșiatice care abia răsar sau ascuns în umbra soarelui ce moare, în fiecare an, la 15 Ianuarie, iată Omul! Poetul, care de dincolo de strălucirea lui Orion cel de iarnă, privește blând la noi, la:

„Efemeridele ce trec în vale
Cântând, vuind, certându-se și toate
Aspirând la un lucru care-n veci
Nu poate fi al lor - eternitatea.”