agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-26 | [This text should be read in romana] |
Moto:
Cine nu citeÈ™te, degeaba trăieÈ™te! Cine nu citează, degeaba citeÈ™te! Să te ridici deasupra oricărui obstacol Cuibul, în care locuiau împreună mai păstra din urmele unei relaÈ›ii anterioare. Apartamentul era nou dar mai existau lucruri din vechea locuință È™i din vechea relaÈ›ie, pe care tânăra nu le putea agrea. Atunci, în tinereÈ›e, credea că dragostea este veÈ™nică, dar după È™ase ani pierduÈ›i a descoperit că uneori fericirea poate fi doar o vorbă…Clara, a schimbat cât a putut din cele două camere, dar mai avea multe de suportat până ce totul din jurul ei să fie cald È™i primitor. Pervazurile geamurilor erau pline de ghivece cu flori. Iubea mult florile È™i chiar se refugiase în creÈ™terea lor. ÃŽntr-o ramă de culoarea È™ampaniei, decolorată de vreme, dar îngrijit păstrată,stătea fotografia unei fetiÈ›e de È™ase ani, în prima ei zi de È™coală. O È›inea de după mijloc o femeie simplă, dar al cărei surâs de mândrie nu putea fi trecut cu vederea. Era imaginea Clarei care nu se schimbase prea mult. De mică pe faÈ›a ei se vedea că are necazuri mai mari decât ea. Clarei nu îi prea plăceau fotografiile, unele îi dădeau impresia că au imortalizat persoana în cel mai nepotrivit moment. Pe aceasta o accepta pentru că era chipul mamei acolo. Mobila din sufragerie era nouă, fusese aleasă de ea È™i dădea încăperii importanță È™i căldură, exact ce îi trebuia ei în noua viață. Când Tom a pășit prima oară în acea locuință a fost plăcut impresionat, de liniÈ™tea lucrurilor puse la locul lor, de peÈ™tiÈ™orul din bol dar È™i de pisica descendentă a unei familii foarte nobile È™i foarte vechi, din Bali. De la prima vedere a înÈ›eles că pisicuÈ›a Beti exploata la maxim sentimentele stăpânei sale, dar asta s-a întâmplat până să vină Tom în viaÈ›a lor. Și lui îi plăceau pisicile, dar pe primul loc pentru el erau câinii. Dragoste cu vină ÃŽn tinereÈ›e se ocupase de aducerea È™i creÈ™terea unor rase de câini, încă necunoscute în oraÈ™ul lor. Acum această îndeletnicire era de domeniul trecutului, dar pasiunea lui pentru câini era de actualitate. După ce Tom a cunoscut-o pe Clara, într-o zi a invitat-o acasă la el, ca să îi prezinte cei doi câini pe care îi avea: un ciobănesc german È™i un ciobănesc alsacian, de care era foarte mândru È™i care păzeau cu strășnicie teritoriul curÈ›ii È™i pe stăpânul lor. Clara i-a privit cu admiraÈ›ie. - Tom ai doi câini foarte frumoÈ™i, cred că eÈ™ti foarte bine păzit È™i foarte invidiat de restul iubitorilor de câini! - Am vândut foarte mulÈ›i în oraÈ™, acum nu mai sunt singurul care am asemenea rase, dar sunt mândru că eu am adus primul. Sunt foarte deÈ™tepÈ›i È™i foarte ataÈ™aÈ›i de stăpân. Sunt câinii mei preferaÈ›i!... - Aceasta înseamnă că îmi vor purta pică, deoarece acum trebuie să te împartă cu mine, spuse Clara râzând, dar fiind atât de deÈ™tepÈ›i, precum spui, vor simÈ›i că te iubesc È™i că îi plac È™i pe ei. Atunci, Tom, nemaiîncăpându-È™i în piele, de bucurie, a vrut să-i demonstreze Clarei È™i de ce sunt în stare. A prins o pisică pe care a aruncat-o spre ei. - Pe ea, strigă Tom!... Câinii s-au repezit cu putere înainte. LanÈ›ul s-a întins iar unul dintre ei...a sărit mai mult decât s-a aÈ™teptat Tom. A vrut să-i arate cât de fioroÈ™i pot deveni, numai că, alsacianul a prins pisica…și dorinÈ›a lui Tom de a o impresiona pe Clara, s-a transformat într-o dramă. Nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea pisicii, aceasta a fost sfâșiată sub ochii îngroziÈ›i ai celor doi. Tom È™tiind cât iubeÈ™te Clara pisicile, a înÈ›eles că îi va fi foarte greu să îl ierte... - Și mie îmi pare la fel de rău. Nu asta a fost intenÈ›ia mea!... - Nu este vorba despre asta... - Nu înÈ›eleg!.. - Tom, ideea care È›i-a putut trece prin cap, nu pot să o accept!... - Da, am greÈ™it, dar orice ai spune gândul nu mi-a fost rău!... - Gândul, dar fapta?... - Fapta mea este gravă, e adevărat, dar trebuie să obÈ›in iertarea ta! Tom își frământa degetele a neputință È™i se gândea cum să facă să dreagă lucrurile. - Nu vreau să ne certăm dar trebuie să discutăm, este necesar, poate asta îți schimbă concluzia!... - Nu îmi schimbă nimic!, spuse Clara cu ochii plini de lacrimi. Vreau să mă aÈ™ez, simt că voi leÈ™ina... - Clara, iubita mea, te rog să mă ierÈ›i...Ce pot face ca să mă ierÈ›i? - Nimic!... Tom plecă spre poartă dar rămase în mijlocul aleii È™i crezu că, după memorabila gafă, este obligat să facă conversaÈ›ie. - Niciodată nu am È›inut minte dacă poarta aceasta este închisă prin zăvoare puse pe dinafară sau pe dinăuntru? - Tom mă enervează È™i mai tare dorinÈ›a ta de a schimba vorba!... Atunci, el se întoarse lângă ea È™i întinse mâna să o mângâie, moment în care Clara își ridică capul È™i întâlni ochii lui blânzi È™i vinovaÈ›i. SusÈ›inându-i privirea el o ridică È™i se strânseră în braÈ›e, amândoi mulÈ›umindu-i lui Dumnezeu, că a creat dragostea . Vorbele lui au fost fapte Fulgii de zăpadă păreau stele căzute din cer. Nu adia nici un pic de vânt, iar ninsoarea se aÈ™eza peste tot. Clara risca să se transforme într-un om de zăpadă. Tom îi È™terse cu delicateÈ›e neaua aÈ™ezată pe față È™i îi mângâie obrazul fin. - Este exact ca în copilărie, când nu avea cine să îmi facă un om de zăpadă...È™i atunci, eram propriul meu om de zăpadă. - Niciodată nu va mai fi ca în copilărie. Nu vrei să laÈ™i trecutul în urmă? - Ba da, dar este foarte greu!... - Clara, sunt omul care te lasă să-È›i pui trecutul în spânzurătoare dar de cum rămâi singură te repezi să-l scapi din laÈ›. Sunt alături de tine, te iubesc È™i vreau să te ajut să scapi de fantome. - Este prea mult noroi în sufletul meu, nu pot păși fără să mă împotmolesc. Trebuie să ai răbdare... Atunci îi veni în minte că Tom È™i-ar putea pierde răbdarea. ÃŽncă nu îl cunoÈ™tea foarte bine, dar È™tia că face parte dintr-o familie mai puÈ›in sentimentală, chiar rece È™i se temea să nu fie ca ei, iar vorbele lui să nu fie decât vorbe. Evenimentele acÈ›ionau rapid în succesiunea lor asupra creierului Clarei È™i sfârÈ™eau prin ai zdruncina raÈ›iunea. Nimic din ce îi spunea el nu o făcea să adulmece primejdia dar, în ultimul timp, simÈ›ea că îi fuge pământul de sub picioare când Tom aducea vorba de fantomele trecutului ei. De multe ori Clara asculta crivățul suflând, în loc să doarmă. Niciodată nu avea un somn profund È™i nopÈ›i întregi se chinuia să găsească argumentele necesare care să o facă să creadă în Tom. - Câteodată se cască un gol în inima mea È™i nu È™tiu cu ce să îl umplu, iar teama îmi È›iuie în urechi ca o alarmă! - Iubita mea, dragostea este punctul suplimentar care va umple sufletul tău! - Destul de simplu….spuse Clara, obsedată de ideile ei. S-au cunoscut în împrejurări care nu îl prea avantajau pe Tom. Familia din care provenea era amănuntul acela care ai fi vrut să rămână necunoscut...dar nu a fost aÈ™a È™i Clara nu prea reuÈ™ea să separe lucrurile. ÃŽi era teamă să nu fie È™i Tom ca ei, mai ales că prima impresie a fost din sânul familiei…vroia să nu fie copleÈ™ită de prima impresie, dar ceva îi spunea că de data aceasta degeaba dorea altfel. Clara l-a plăcut pe Tom când acesta i-a fost prezentat Dar atât! Avea mintea ocupată cu multe probleme în după-amiaza aceea È™i nu a dat importanță tânărului, de care își amintea doar că era drăguÈ›. Pentru Tom a fost cu totul altceva. De cum a dat cu ochii de ea È™i i-a fost prezentată,nu È™i-a mai putut-o scoate din minte. A fost, cum spunea el, dragoste la prima vedere! A doua zi, când Clara a aflat că el dorea să o întâlnească a rămas uimită. S-a gândit profund la ziua anterioară È™i a încercat să găsească o scânteie de care să se poată lega, dar nimic. Tânărul, era un brunet frumos, dar nu emana puterea È™i eleganÈ›a pe care o dorea ea de la un potenÈ›ial partener, cam asta își aducea aminte È™i de vreo scânteie nici vorbă...Și totuÈ™i întâlnirea a avut loc. - Douăzeci È™i mai bine de ore, am stat cu gândul numai la tine, spuse Tom timid. - Te pricepi la spart gheață?...îl întrebă Clara uimită de graba cu care acest tânăr venise să o caute. - Nu înÈ›eleg, întrebarea nu cred că se referă la proba practică, dacă ar fi aÈ™a nu mă tem?!... - Ai dreptate, vroiam să îți spun de la început care este starea sufletului meu È™i după aceea...mai vorbim!... - Voi lua gheaÈ›a din sufletul tău, o voi topi cu dragostea mea È™i cu ea voi stinge focul ce mi-ai aprins în inimă, apoi vor fi doar stropi de liniÈ™te È™i fericire!... - Aaa!,...deci suntem ca zorile È™i amurgul, ne asemănăm într-o asemănare deosebită!... - Nu îți cer, decât să mă laÈ™i să încerc, sper că nu este prea mult!?... S-au studiat reciproc,iar Clara, a găsit multă copilărie în acest băiat care era cu doi ani mai mic decât ea. Era frumos, avea ochii căprui cu niÈ™te sprâncene negre È™i frumos arcuite, era mai înalt decât ea È™i atletic construit, deci fizic nu avea ce să nu îi placă, dar parcă îi lipsea ceva...A fost foarte reticentă la început chiar a vrut să evite această relaÈ›ie,dar felul lui Tom, acea bunătate dezinteresată È™i generozitatea senină, a cucerit-o până la urmă. Dacă ce-i spunea el era adevărat, înseamnăcă se întâmpla o magie, iar Clara de asta avea nevoie. Peste oraÈ™ se lăsa seara iar cei doi se plimbau îmbrățiÈ™aÈ›i. - Te iubesc tare mult È™i aÈ™ vrea ca darul tău, pentru mine, de sărbătorile acestea È™i la cele care vor urma, să fie liniÈ™tea sufletului tău, spuse Tom. Toată lumea părea topită de frumuseÈ›ile peisajului de iarnă, doar Clara se topea după vorbele lui Tom. - Crezi că Dumnezeu s-a transformat din bărbat în femeie? Tom zâmbi plin de dragoste, È™tia la ce se referă iubita lui... - Da, cred că aÈ™a s-a întâmplat, iar eu am de ce să îi mulÈ›umesc!... Miracolul s-a produs... Clara clipea din ochi căci se temea să nu piardă magia momentului. Dacă acolo sus cineva s-a întors cu faÈ›a spre ea, atunci viaÈ›a i se va schimba în bine. Erau mulÈ›i ani de când își dorea să trăiască asemenea sentimente. OraÈ™ul, adormit de mai multă vreme se cufundase într-o liniÈ™te adâncă. Se auzea numai murmurul mării. - ÃŽn fiecare etapă a drumului nostru împreună, vor exista momente nesigure din partea mea, spuse Clara, dar iubirea va fi cea care va învinge... trebuie! - Clara, mi-a sunat ceasul a căsătorie, tu ce gânduri ai? ÃŽntrebarea a fost aÈ™a de directă încât È™i ea a răspuns la fel: - Mie nu mi-a sunat ceasul È™i nu vreau acum să scoÈ›i o exclamaÈ›ie de durere. Tom, trebuie să treacă mult timp până eu voi mai avea curajul unei asemenea schimbări. Erau primele sărbători de iarnă care le petreceau amândoi. De È™ase luni erau ca È™i căsătoriÈ›i, pentru că stăteau împreună de când s-au cunoscut. Când Clara îl mai trimetea acasă la el, Tom o strângea în braÈ›e, o săruta cu multă patimă È™i îi spunea : - Iubito aici mă simt acasă È™i nu voi mai pleca niciodată! Clara nu È™tia ce să mai creadă È™i chiar dacă uneori avea nevoie de singurătate È™tia că nu îl acceptă lângă ea doar ca să îi facă lui o plăcere. A mai avut o relaÈ›ie, care a însemnat un È™oc pentru ea È™i o dezamăgire atât de mare nu lăsase loc dorinÈ›ei de căsătorie. Nu vorbea niciodată de acea relaÈ›ie È™i Tom o înÈ›elegea că îi era greu să își amintească È™i nu insista cu întrebări. El spera să o ajute să uite tot ce a fost rău È™i să îl poată iubi atât de mult încât să își dorească È™i ea căsătoria. Deseori spunea râzând că sunt căsătoriÈ›i din clipa când s-au cunoscut, È™i cam aÈ™a era, chiar dacă nu oficializaseră momentul, iar Clarei îi plăcea să spună că nu se mai căsătoreÈ™te niciodată. Aveau o relaÈ›ie frumoasă ce se statornicea încetul cu încetul È™i crease între ei o intimitate la care Clara contribuia cu mari eforturi. Se certau È™i se împăcau de câte ori era nevoie È™i asta spărgea monotonia relaÈ›iei. Idila lor nu avea umbre actuale, doar cele din trecutul Clarei È™i înafară de reticenÈ›a familiei lui Tom, nimic nu le stingherea viaÈ›a. ÃŽncrederea în Crăciun - Crezi că iarna geruieÈ™te brazii È™i le amplifică mirosul de cetină, ori aÈ™a sunt parfumaÈ›i tot timpul?.. - Nu draga mea, brazii tot timpul miros frumos, doar că unii dintre noi îi mirosim numai o dată pe an. Clara rămase puÈ›in tristă, fără să vrea, Tom a făcut-o să se gândească la anii din urmă...când nu È™tia cum miroase bradul nici măcar o dată pe an. Cei din vitrine nu miroseau... Sărbătorile de PaÈ™te nu aduceau Clarei tristeÈ›e, un ou roÈ™u se găsea tot timpul în fiecare casă, dar Crăciunul era cu totul altceva. De ajun au avut cel mai frumos brad, înalt, împodobit cu daruri, beteală È™i globuleÈ›e, parcă era din poveÈ™ti! A fost primul an din viaÈ›a Clarei când nimic nu i s-a mai părut banal. Clopotele bisericii sunau altfel!... Clara È™i-a plimbat privirea străvezie peste geamurile împodobite cu luminiÈ›e È™i decoraÈ›iuni. Nu avusese în viaÈ›a ei aÈ™a ceva È™i poate erau un pic cam multe, dar Tom a lăsat-o să pună câte doreÈ™te ea, numai să fie fericită! Era un început plin de făgăduinÈ›e. Pentru prima dată a gustat bucuria sărbătorilor È™i a uitat, că la ceilalÈ›i aÈ™a era mereu. Acum, alături de Tom a înÈ›eles; Crăciunul nu era doar sărbătoarea celor care erau răi tot anul È™i acum aveau ocazia să fie iertaÈ›i, aÈ™a cum credea în copilărie. Cu ani în urmă când frigul străpungea tălpile cizmuliÈ›elor È™i îi îngheÈ›au picioarele, nimeni nu îi răspundea când întreba de ce nu are pom de Crăciun, de ce trebuie să se sature doar cu mirosul de cozonac iar alÈ›ii aveau de toate?... Cu furculiÈ›a ridicată, cu o bucată de friptură înfiptă în ea, Clara spuse: - Sărbători fericite, iubitule!... Tom s-a ridicat de la masă È™i i-a umplut Clarei paharul cu È™ampanie. S-a întors, l-a luat È™i pe al lui È™i închinându-l în semn de noroc a spus: - Până acum pământul se învârtea în jurul soarelui, acum, sunt atât de fericit încât cred că se învârte în jurul nostru!... - Tom eÈ™ti centru universului meu È™i nimic nu poate să tulbure fericirea aceasta! Șampania gustată îi alungă toate presimÈ›irile negre.. - Sper că nu, a spus Tom, apoi i-a luat mâinile, i le-a sărutat, după care s-a lăsat pe taburet È™i a întins o mână spre bluza ei. I-a descheiat primul nasture, apoi a atins-o cu buzele pe gât. Clara s-a apropiat de el È™i a simÈ›it mirosul acela puternic de fericire. Mireasma din parfumul ei plutea delicat în aer iar boarea lui zbura către ea. Stimulată de o dorință neaÈ™teptată Clara a început să-l adulmece... - Și tu miroÈ™i frumos!...îi spuse Tom. - Da, este mult mai frumos să miroÈ™i a fericire decât a frig. Mă bucur că mi-am schimbat parfumul!... Ritmul inimii ei s-a accelerat È™i amintindu-È™i câte gânduri È™i cât timp a irosit, s-a dăruit, acelui moment de dragoste. Apoi s-au sărutat sub vâsc...È™i amândoi È™i-au jurat să nu lase niciodată pe tot parcursul vieÈ›ii lor împreună,efervescenÈ›a È™ampaniei din pahar să se stingă.... Mustrări zadarnice Timpul petrecut împreună trecea frumos dar repede. Erau fericiÈ›i È™i plini de speranÈ›e. Fiecare chip luminează lumea, dar bucuria Clarei îi făcea fericiti pe toÈ›i din jurul lor. Tom vroia să o vadă tot timpul râzând, dar iubita lui avea multe momente când era tristă sau se simÈ›ea rău. Iarna frigul o întrista È™i o făcea să fie bolnăvicioasă. O dureau foarte tare genunchii È™i capul. Primăvara, Clara era fericită. Mintea ei nu asimila anotimpul florilor, cum îl numea ea, cu nimic rău. Iubea să vadă pomii plini de flori È™i frunze, grădiniÈ›ele înflorite È™i toate vietățile fericite. Și-ar fi dorit să locuiască la o casă pe pământ, să simtă toate frumuseÈ›ile, din curtea ei, dar când i-a propus iubitului ei acesta nu a fost de acord. El venea de la curte È™i a fost încântat să locuiască la apartament. Nu s-a gândit Tom că mai târziu, peste ani, o să regrete decizia luată. Se plimbau mult primăvara È™i Clara era robită de entuziasmul ei pentru natură. ÃŽl târa pe Tom pe toate străzile să admire grădiniÈ›ele din curÈ›ile oamenilor È™i prin toate parcurile să vadă pomii de când înmuguresc până la frunză. ÃŽi plăcea să asculte foÈ™netul frunzelor... - Iubitule tu te-ai întrebat vreodată ce vorbesc frunzele între ele? Tom o privea fericit dar nu È™tia ce să îi răspundă...asta era diferenÈ›a dintre ei, el nu auzea foÈ™netul frunzelor ca pe niÈ™te È™oapte…Clara, vroia să È™tie dacă primăvara vine dimineaÈ›a ori noaptea, dacă soarele stă la taclale cu luna sau dacă stelele care cad, răsar pe undeva ca flori, ori ca fete, unde este marginea nopÈ›ii È™i uite aÈ™a fără multe răspunsuri, venea vara, anotimpul preferat al lui Tom. PaÈ™ii îi duceau înspre plaja însorită. Tom adora tot ce însemna o zi de vară: plimbări, fotbal, lenevitul pe terase la o bere, dar statul pe plaje È™i băile în mare erau pentru el adevărate cadouri. Pentru Clara lucrurile stăteau altfel, ea ura marea È™i făcea eforturi lăudabile, de dragul lui Tom... - Crezi că ai putea să mă înveÈ›i să înot, ai fi un profesor răbdător cu mine?... - Depinde !... - Depinde de cine, de mine sau de tine?... - Ar fi un efort din partea mea È™i nu È™tiu dacă vei putea să achiÈ›i preÈ›ul, pe care îl cer eu...glumi Tom, mângâind-o pe trupul gol până la slip. - PreÈ›ul se mai negociază tinere, nu asta este problema!... Clara se încordă toată, iar Tom È™tia că nu datorită mângâiatului….. îi cunoÈ™tea foarte bine trauma care a È›inut-o departe de mare până să o cunoască. Când avea cam trei aniÈ™ori Clara a mers la plajă cu fratele ei Stefaniel È™i cu cele două surori: Genya È™i Merien.... Tot timpul avea în minte boala de care suferă de atunci...când marea i-a îmbolnăvit sufletul luându-i pe sora ei Merien. Niciodată nu a putut să ierte marea È™i tot timpul s-a È›inut departe de ea. Tom se gândea cum ar putea să o ajute...Clara spera că venirea unor noriÈ™ori pe cer le-ar grăbi momentul plecării... - Am să merg să fac o baie, vii cu mine?... o întrebă Tom, în timp ce o trăgea de pe prosop. - Tom È™tiu că eu eram prea mică È™i nu am putut să-mi salvez sora, dar tu eÈ™ti puternic È™i sunt sigură că nu ai lăsa să mi se întâmple nimic rău, aÈ™a că am să vin. Au mers de mână până la mal, iar acolo Tom i-a dat drumul È™tiind că hotărârea este a ei. S-a aruncat în apă È™i a început să înoate spre larg. Clara tremura, îngrozită de mulÈ›imea de bărbaÈ›ii care o priveau pentru că-È™i expusese sânii în faÈ›a lor È™i de gândul, că dacă ar fi îndrăznit să intre în apă ar fi dispărut È™i ea, pentru totdeauna. Tom s-a oprit deodată din demonstraÈ›ia spectaculoasă de înot È™i i-a făcut cu mâna, chemând-o spre el. Era paralizată de frica trecutului dar mai erau È™i sentimentele actuale...Lupta se dădea între trecut È™i prezent È™i Clara È™tia că trebuie să uite fantomele, aÈ™a îi spusese Tom... - Vă urmăreÈ™te cineva domniÈ™oară? Clara se clătină dezechilibrată. - Vă este rău?...o întrebă iar femeia care încă o privea îngrijorată. - Nu, nu, se bâlbâi Clara, mă uitam după cineva!... Femeia a observat pe faÈ›a fetei o spaimă ce nu putea fi provocată decât de un fapt foarte grav È™i a vrut să o ajute, dar văzând că domniÈ™oara a trecut de la spaimă la un zâmbet…exersat,...de amabilitate, apoi zâmbetul s-a arătat plin de amărăciune, ca să nu o vadă È™i cu lacrimi în ochi, doamna s-a întors È™i a plecat, dar Tom care a văzut incidentul a venit imediat la mal să vadă despre ce este vorba. - S-a întâmplat ceva?... Te-a abordat cam brusc doamna aceea, ce vroia?.. - Fii liniÈ™tit dragule, femeia pierduse pe cineva...i-a răspuns Clara înecându-se cu lacrimile pe care nu vroia să i le vadă Tom. Acum trebuia să își aducă aminte că disperarea omului nu are margine?.Chiar acum?.... Știa că Tom nu a crezut povestea cu femeia, dar trebuia să își găsească echilibrul fizic È™i psihic È™i să continue lupta. Nu mai căuta efecte dramatice, cum făcea cu ani în urmă când venea vorba de mare, dar avea o infirmitate sufletească ce nu îi dădea voie să își schimbe atitudinea. Gândul Clarei era o maÈ™ină defectă, blocată pe sentimente greu de depășit. Până la urmă va reuÈ™i. Chiar dacă nu a iubit marea È™i nu o iubea nici acum, Clara È™i-a promis că nu îi va rămâne necunoscută. Tom o înÈ›elegea È™i nu forÈ›a situaÈ›iile care ar fi putut să devină neplăcute. De regulă bărbaÈ›ii refuză să aibă milă de rănile ce frământă inimile femeilor, dar nu era cazul lui Tom. Niciodată È™i nimic nu este prea târziu Legănată noaptea, de mângâierile lui Tom È™i ameÈ›ită de vuietul îndepărtat al valurilor, Clara, avea timp să ia de la capăt, pentru a nu È™tiu câta oară, povestea vieÈ›ii ei. Uneori, îndurerată, alteori tristă, dar mereu nedumerită, Clara nu înÈ›elegea de ce a trebuit să se nască într-o familie cu probleme È™i de ce au urmat douăzeci È™i È™ase de ani, unul mai greu decât celălalt. SimÈ›ea că tot răul de până atunci, a ucis în ea, instinctul de femeie.Acum, venise timpul să stea în faÈ›a bărbatului care îi cerea mâna È™i nu È™tia ce hotărâre să ia. ÃŽi arunca lui Tom fărâmituri, din libertatea ei È™i când se considera prea vulnerabilă se izola de bună voie de el. Geamul era dantelat de razele lunii, iar Tom a întins mâna spre Clara. - Sunt aici draga mea, spune-mi, ce te neliniÈ™teÈ™te? - Am citit în sufletul meu toată noaptea È™i în amestecătura de necazuri, tabloul copilăriei este cel mai trist. Iar despre restul vieÈ›ii... - Iubito, acum o luăm împreună de la început. - Am luat-o de multe ori de la început!.. - Da, dar nu cu mine!... - Când am stins lumina È™i ne-am culcat m-am simÈ›it incapabil să suport gândul că nu vrei să-mi acorzi nici o È™ansă. NeliniÈ™tea mea este o victorie a izolării tale. ÃŽmi este teamă de ziua de mâine chiar dacă o aÈ™tept să vină. - Nu pot să fiu altfel. Am crescut în frig È™i teamă, fără tată, uneori fără mamă, de multe ori stârneam mila celorlalÈ›i, iar de cele mai multe ori mă culcam plângând È™i mă rugam să nu mă mai trezesc pentru că È™tiam că celor morÈ›i nu le este nici frig, nici foame. Acum tu vrei să înfrunt totul dintr-o dată. Lasă-mi timp Tom ... - Știi iubito, acum ar trebui să nu te mai gândeÈ™ti la trecut, te rog reflectă la ce îți place sau nu, din ceea ce trăieÈ™ti acum. - Adică, ce mă întrebi, dacă îmi place de tine? - Și asta...i-a răspuns Tom, mulÈ›umit că a putut schimba firul discuÈ›iei înspre ceva mai puÈ›in dureros pentru Clara. - Și mai ce?... - Ce nu îți place la mine?... - Păi...să vedem...să începem cu ce nu îmi place: în primul rând, costumul cel negru!.. - Dar te pricepi să schimbi vorba!... - Ca È™i tine dealtfel!...tu eÈ™ti cel care a făcut-o primul. - Bine, m-ai prins, recunosc, am vrut să te înveselesc puÈ›in...dar măcar spune-mi ce îți place la mine...te rog?!... - Ba deloc! O să te simÈ›i bine È™i apoi o să trebuiască să mă simt învinsă, că ai schimbat subiectul. Nici chiar tu, omul aflat în admiraÈ›ia mea, nu poÈ›i proceda aÈ™a, È™tii că mă supăr când schimbi vorba. - Cred că tu nu înÈ›elegi, că de asta ai nevoie!... - Nicidecum, ce am eu nevoie acum, sunt mângâierile tale!.. - Am vrut să schimb subiectul, cu unul mai vesel, dar am ajuns să primesc reproÈ™uri, spuse Tom, zâmbind È™i trăgând-o în braÈ›ele lui. Avea nevoie să fie mângâiată….. Atingerea lui a fost blândă de parcă dezmierda un copil necăjit. Dar ea tocmai asta vroia să uite că a fost un copil necăjit. Avea atâta nevoie de dragoste...doar asta îi făcea bine, iar alinarea trebuia să vină de la Tom. Experiență nedorită Când i-a ridicat capul să o sărute, Tom a rămas cu mâna pe bărbia ei. Avea senzaÈ›ia că a simÈ›it niÈ™te pliuri care l-au surprins È™i l-au făcut să întrebe: - Ce ai pățit aici Clara?... Clara l-a privit cu tristeÈ›e È™i primul impuls a fost să se retragă din faÈ›a lui dar apoi È™i-a spus: Ce vrei în fond, nu poÈ›i să nu-È›i mai aminteÈ™ti nimic?!..Sunt multe care nu te lasă!...È™i fără să vrea gândul i-a fugit la acea după-amiază de septembrie... Sora È™efă credea că a terminat operaÈ›iile pe ziua aceea. ApariÈ›ia precipitată a brancardierilor au făcut-o să înÈ›eleagă că nu a anticipat corect. - Pacienta adusă, a suferit un accident de circulaÈ›ie, a spus doctorul chirurg. - O ducem la sala de operaÈ›ie ?... - De urgență, a strigat doctorul! O fetiță de paisprezece ani, zăcea pe masa de inox, inconÈ™tientă, cu faÈ›a scrijelită toată, de criblura pe care o măturase câțiva metri, cu bărbia despicată, ca gâtul unui animal tăiat È™i cu zona pelviană zdrobită… După o oră, scoțându-È™i masca de pe figură, chirurgul a spus: - Se va vindeca!... Fusese o zi deosebit de proastă pentru acea copilă, dar doctorul avea încredere. - Să fie curățată zilnic pe față, cu mare atenÈ›ie, schimbate pansamentele, iar cu bunăvoinÈ›a lui Dumnezeu È™i cu tinereÈ›ea ei,i se va reface pielea. AÈ›ele le scoatem peste două săptămâni iar zona pelviană rămâne să se vindece singură. - Sunt sfărâmate părÈ›ile genitale de suprafață, dar se vor reface. . - TinereÈ›ea își va spune cuvântul È™i acolo, spuse asistenta, dar nu la modul plăcut. Dacă rămâne cu modificări, când își începe viaÈ›a sexuală, va avea o traumă psihică. - Trebuie susÈ›inută psihic, repaus total, iar gura, va dura ceva timp până să poată fi deschisă, a spus chirurgul È™i a ieÈ™it din salon. Nu era nimeni lângă ea să reÈ›ină indicaÈ›iile chirurgului...Când a început să își revină nu a îndrăznit să deschidă ochii. Cu greu își aducea aminte ce se întâmplase. Fără să vrea, auzea comentarii în jurul ei ... - Va rămâne un monstru, nu mai are pic de piele pe față! Clara s-a tulburat. Oare despre cine vorbeau?...ÃŽncă într-o amorÈ›eală dureroasă, Clara a vrut să deschidă ochii È™i abia atunci s-a lovit de realitatea îngrozitoare : era pansată toată, tot capul, cu față cu tot, avea mâinile bandajate È™i nu se putea miÈ™ca, o durea totul. A simÈ›it un mare gol în suflet, gândindu-se că putea fi vorba despre ea…. Să rămână un monstru?...Dar de ce, ce s-a întâmplat?....A încercat să își ducă o mână la față, să se pipăie, dar nu a reuÈ™it È™i asta a demoralizat-o complet, dacă mai era loc… ÃŽn mintea copilei a început reconstituirea… se chinuia să își amintească ce s-a întâmplat….A plecat cu un coleg...dar cum?,…că parcă nu erau pe jos...O durea È™i gândul din cap, care nu vroia să fie clar, dar nu renunÈ›a. Nu era nimeni din familie cu ea, oare de ce era la spital singură, plină de bandaje È™i de dureri? Parcă era ceva cu o maÈ™ină...nu, ea nu a fost cu nici o maÈ™ină...È™i totuÈ™i… niÈ™te oameni, o maÈ™ină...acestea erau imaginile ce îi defilau acum prin cap. Nimic nu avea sens È™i Clara, creÈ™tină-ortodoxă de religie, se ruga la bunul Dumnezeu, care i-a dat numai încercări grele, să îi spună acum de ce a mai lovit-o…ce a mai avut cu ea, un copil de paisprezece ani?.... È™i cu o grămadă de frământări fără răspuns…Clara a adormit… Nu a mai avut timp să se gândească la familia ei, ce reacÈ›ie va avea...sau cum se vor purta cu ea.?!...InjecÈ›iile își făcuseră efectul, iar când s-a trezit, mintea îi era mai limpede È™i durerile mai mari. ÃŽÈ™i aducea aminte că a plecat cu un coleg, pe bicicleta acestuia. Mergeau la un supermarket să își cumpere echipament sportiv. ÃŽntr-o intersecÈ›ie, o maÈ™ină a ferit doi beÈ›ivani, a intrat pe contrasens È™i ei au fost izbiÈ›i într-un gard. Prima a căzut Clara, peste ea bicicleta, iar deasupra lor, colegul ei. Clara a căzut cu faÈ›a în jos, iar asfaltul i-a luat toată pielea de pe față È™i bărbia ei a fost despicată de bordura în care s-a izbit. Șaua de la bicicletă i-a zdrobit picioarele È™i zona genitală. Dar colegul ei?...Oare ce se întâmplase cu el, Dumnezeule?!...se gândi Clara, ce ai avut cu noi?... O anumită uÈ™urare a cuprins-o când doctorul a băgat capul pe ușă È™i înainte de plecare i-a spus : - După două-trei ore poÈ›i pleca acasă, ne vedem peste două săptămâni. Să ai încredere în mine, te vei face bine!... Când a ajuns acasă a stârnit întâi nervii È™i disperarea părinÈ›ilor È™i apoi a fost loc È™i de un pic de milă...Prima dată au îngheÈ›at ca la o surpriză de halloween apoi s-au osândit la nefericire È™i într-un final, cu un nod în gât mama ei a spus: - Doamne, Dumnezeule, fă ceva cu noi, nu mai am putere să îndur...ce o să se întâmple cu tine dacă rămâi mutilată, ce ne facem?... Clara, rămase nemiÈ™cată È™i izbită de o atitudine oarecum aÈ™teptată, își privea mama cum se încăpățâna să își spună toate gândurile; continua să îi vorbească fiicei sale, lui Dumnezeu, se întreba È™i își răspundea în locul acestora... Atitudinea aceasta îi răscolea Clarei È™i ce mai rămăsese prin măruntaiele ei, la locul lor. ÃŽncerca să judece, se străduia să înÈ›eleagă È™i a fost nevoie de un efort ca să își capete luciditatea È™i să strige: - Era mai simplu dacă muream?! Paloarea de pe faÈ›a femei a fost atât de bruscă È™i de vizibilă încât Clarei i-a venit să își dea singură o palmă. Nici nu mai era în stare să își privească mama în ochi. Femeia care își pierduse în urmă cu unsprezece ani o fată, a fost lovită de vorbele Clarei ca de o otravă mortală. Aerul devenise greu de respirat iar ea se prăbuÈ™ea în propria-i durere. SoÈ›ul ei, care nu împărtășea acea pierdere decât din punctul de vedere al unui ascultător, se ridică din scaunul unde a stat aÈ™ezat tot timpul discuÈ›iei, È™i-a luat soÈ›ia de după umeri È™i a aÈ™ezat-o pe un fotoliu. - Fii calmă, încearcă să fii calmă È™i să înÈ›elegi…Clara are motive să fie disperată!... - Disperată da, dar nu crudă cu mine. - Și-a pierdut cumpătul È™i este de înÈ›eles. Acum trebuie să ne gândim la ea... - Da, poate că ai dreptate, spuse mama Clarei…și apoi s-a aÈ™ternut tăcerea. Cu trupul È™i sufletul pline de durere micuÈ›a traversase în ziua aceea prea multe stări È™i sentimente. Palidă È™i foarte obosită s-a dus să își scoată ce mai rămăsese din bluza cu care era îmbrăcată È™i apoi, întinsă pe pat dădu drumul lacrimilor. Viziunea pe care o avea, în această situaÈ›ie, asupra viitorului era de plâns... Clarei, i-a tremurat respiraÈ›ia a doua zi, când asistenta de la urgenÈ›e, i-a scos pansamentele, să o spele. Cu coada ochiului, s-a văzut în geamul dulapului cu medicamente È™i apoi a simÈ›it căldura leÈ™inului. Arăta ca un monstru! Când pansatul a fost gata s-a întors precipitat È™i a fugit acasă. AÈ™a a fost timp de o lună...până într-o zi când plină de bucurie a strigat: - Mamă, mamă, vino să vezi, doctorul a avut dreptate, începe să se vindece!...dar nu era nimeni acasă să îi împărtășească bucuria...ca întotdeauna de altfel. Era la vârsta când avea multe întrebări la care doar mama sa îi putea da răspunsuri, cu tatăl său nu putea discuta, prietene nu avea, dar pentru că lucra de dimineaÈ›a până seara, femeia nu mai avea timp È™i de preocupările fiicei sale...iar Clara care stătea de săptămâni în È™ir numai în casă, simÈ›ea nevoia comunicării. - Este adevărat mamă că oamenii nu pot porni pe drumul pe care doresc, dacă nu au noroc?... - Da, aÈ™a m-am gândit È™i eu… răspundea evaziv, mama Clarei. - Dacă nu am avut niciodată noroc, voi avea acces la scopul propus în viață?... - Bogăția È™i norocul tău îți era chipul, pe care cine È™tie de îl vei mai putea arăta... - Crezi că dacă am să rămân aÈ™a, cu semne pe față, oamenii mă vor privi cu oroare?... - Pentru Dumnezeu, roagă-te să nu fie aÈ™a!... - Cred că numai eu am fost lipsită de noroc È™i de fapt sunt sigură de asta, deoarece colegul meu nu a pățit nimic. Tu ce înÈ›elegi din asta mamă?...Doar eu am tras o consecință nenorocită, dar întrebarea este: la ce? - Dacă Dumnezeu care veghează asupra noastră nu a fost milos nici la lacrimile mele È™i nici la ale tale, mă învinge gândul că sunt blestemată, răspunse biata femeie care simÈ›ea cum urla disperarea în ea. Nedumerită, dar È™i îngrijorată, Clara privea spre mama sa, încerca să o înÈ›eleagă, dar de multe ori nu reuÈ™ea. Deoarece răspunsurile mamei nu o lămureau, Clara se privea mult în oglindă. ÃŽÈ™i simÈ›ea sufletul tremurând È™i suspinând ca al unui cățeluÈ™ pricăjit. Zbuciumul ei dureros nu era liniÈ™tit de nimeni din familie, toÈ›i se temeau de urmările accidentului dar nici unul nu avea vreo vorbă de încurajare ori vreun gest de tandreÈ›e pentru biata copilă. Nu va uita niciodată, că săptămâni în È™ir a lins smântână de pe o coadă de linguriță, nici reticenÈ›a familiei, că va rămâne mutilată, nu va uita nici durerea fizică, nici pe cea psihică, dar ceea ce conta până la urmă, era că se va vindeca. Când a venit mama sa, a găsit-o cu faÈ›a nepansată È™i a privit-o cu interes. - Bun, zise Clara, vor rămâne câteva semne sub bărbie dar nu este grav!... - Da, dar cu celelalte probleme?... spuse mama ei gândindu-se la lovitura din pelvis. - Mamă, sunt tânără, doctorul a spus că nu vor fi mari modificări, o să fie bine!.. Clara nu È™tia atunci că toată viaÈ›a va fi urmărită de acele „modificăriâ€. Fizic nu o mai afectau cu nimic, dar psihic... Putea Tom să înÈ›eleagă durerea ei?...Oare a făcut bine că i-a spus?...Se temea să spună despre viaÈ›a ei din multe motive ... Greul a fost prea mult È™i prea greu…și nimeni nu ar fi putut înÈ›elege, nu pentru că nimeni nu ar fi fost în stare să înÈ›eleagă, ci pentru că chiar era imposibil de înÈ›eles. Câte puÈ›in din tot ce a întâlnit Dragostea pentru părinÈ›i a început prin compătimire. Suferea pentru tot ce se întâmpla în familia ei până ce căpăta dureri de cap. ÃŽn copilărie nu È™tia dacă îi iubea sau dacă îi era milă de ei. De cele mai multe ori își dorea să fie doar cu ea însăși aÈ™a cum stătea acum peÈ™tiÈ™orul ei în acvariu. Uneori refuza adevărul, alteori avea o limpezime È™ocantă. Când s-a făcut mare se lupta să îi înÈ›eleagă pe cei care nu au putut să îi facă viaÈ›a frumoasă. De multe ori panica părinÈ›ilor ei lua forma brutalității, atunci Clara trebuia să stea ascunsă, iar totul i se părea stupid È™i nedrept. A cunoscut pe parcursul vieÈ›ii È™i altfel de oameni, dar nu toÈ›i au fost „mai buniâ€. Mama ei avea dreptate când spunea că se poate È™i mai rău!..O spunea cu o voce impasibilă iar Clara È™tia că mama ei era È™i mai impasibilă decât propria-i voce… - La început, nu te-am dorit, mă siluise taică-tu È™i când am aflat că voi mai face încă un copil m-am gândit că mă bag în greutăți până la gât. - Și de ce m-ai făcut?,o întreba Clara cu ochii plini de amar. - Nu s-a putut altfel, dar după ce te-am născut, am fost mândră, că semănai cu mine È™i credeam că omul meu va sta mai mult pe acasă... - Dar nu a fost aÈ™a È™i eu am fost pentru voi o povară. - ÃŽntru-un fel… îi răspunse mama ei. -Căzuse toamna, te căram cu mine peste tot, umezeala îți intra în oase, erai bolnăvicioasă, eu mai veam trei copii, gospodărie, dar m-am descurcat, se putea È™i mai rău!... - ÃŽmi răspunzi în doi peri, ori chiar crezi că viaÈ›a pe care am dus-o a fost bună?.. - Nu te lua cu mine în colÈ›i, stinge mai bine lumina È™i lasă cititul, nu avem bani de aruncat È™i-or să te doară È™i ochii. - Să nu zici că nu È›i-am spus mamă, mai bine mă omori, decât să îmi iei cititul, vreau să È™tiu ce au scris alÈ›ii decât să mă gândesc cum am trăit noi. - Ce È™tii tu?... - Cum adică, a fost È™i viaÈ›a mea nevoită să È™chioapete pe lângă ale voastre. Te doare sufletul vreodată mamă, că nu ai putut să îmi dai noroc?... - Nu mă doare nimic, norocul È›i-l dă Dumnezeu eu È›i-am dat ce am putut, din ce mi-a dat È™i mie. - Am să mă fac mare È™i am să mi-l câștig singură!, îi răspunse Clara mamei sale. - O să fie greu de tot draga mamei, toÈ›i vrem noroc... - Nu mi-e frică de greutăți, doar până acum nu a fost uÈ™or... - Te-am crescut cum am putut, a fost greu dar nu te-am abandonat, nici când nu aveam ce mânca, nici când nu aveam unde sta, te-am purtat după mine È™i la bine È™i la rău. - Doar că înÈ›elegem cuvântul bine în mod diferit... Slabă È™i vrednică de milă, mama Clarei avusese totuÈ™i tăria să își care copila după ea. Mersul lor prin viață a fost „încet†pentru că opreliÈ™tile unei femei singure,erau multe... - AÈ™a mi-a fost dat, poate nici eu nu am vrut tot ce am avut de trăit... - Dacă vrei iar să îmi vorbeÈ™ti despre soldatul care ai fost, prin viaÈ›a care era ca o regină, îți sugerez să renunÈ›i… sunt È™i soldaÈ›i puternici care se respectă din cauza reginei... - Dumnezeule mare, ce o să iasă din tine pe lumea asta, cu vorbele tale încâlcite? Fascinată, de gustul pentru frumos, micuÈ›a cu părul bălai o găsea pe mama ei limitată, dar era totuÈ™i cei trebuia cu toate că nu îi trebuia. AÈ™a era Clara analiza totul profund. La doar câțiva aniÈ™ori împingea zăpada cu piciorul, zăpada aceea inutilă care îi uda tot timpul încălțămintea scâlciată È™i ca să îi arate că È™tie perfect cum stau lucrurile, îi spunea: tu mai ai puÈ›in È™i o să dispari, dar eu, am să rămân!... Mama ei, o femeie simplă È™i fără personalitate, lovită de greutățile vieÈ›ii È™i a cărei iubire murise prin trădare, a rămas cu patru copii, între doi È™i treisprezece ani. Clara era cea mai mică, purta numele mamei ei È™i îi semăna leit. MutaÈ›i de curând, locuiau într-un orășel la malul mării, iar mama lor avea un serviciu care le asigura doar hrana necesară È™i banii de chirie. Cea mică rămânea în grija celorlalÈ›i È™i nu puÈ›ine erau zilele când ceilalÈ›i nu își puteau purta nici lor de grijă. AÈ™a s-a întâmplat È™i în ziua când marea i-a furat Clarei pe cea care îi cânta duios È™i atunci când putea, È›inea loc de mamă. ÃŽntr-o dimineață de august, cei patru copii, rămaÈ™i singuri, au neglijat sfatul mamei, de a rămâne în casă, È™i au plecat la plajă.... - Să îi dăm să mănânce Clarei È™i apoi mergem să facem o baie, spuse Stefaniel, fratele acesteia. - Nu putem să o lăsăm acasă, mama o să ne certe È™i aÈ™a, pentru că i-am încălcat cuvântul, dar dacă nu o luăm È™i pe Clara, luăm sigur bătaie...îi atenÈ›ionă Merien, sora cea mai mare. Eu zic mai bine să nu mergem!... - Ieri când ai vrut tu la plajă, mama a mers imediat, pentru „motivul†tău, să facem o poză: „să ai o poză cu noi toÈ›i mamă,poate unul din noi moare È™i nu vei mai avea ocaziaâ€, cum È›i-a mai trecut prin cap să o păcăleÈ™ti...iar acum că vrem È™i noi la plajă, ce trebuie să inventăm?...se revoltă Genya, sora mai mare decât Stefaniel È™i mai mică decât Merien, dar mai arțăgoasă decât toÈ›i. - Genya, trebuie să îți spun că ieri chiar aÈ™a am simÈ›it, răspunse Merien tristă. Nu am inventat nimic, dar astăzi cred că nu ar trebui să mergem, mama ne-a interzis È™i uite ce vânt s-a ridicat, ne umple de nisip È™i nu vom putea să facem nici baie, sigur sunt valuri. - Da, tu le È™tii pe toate, „deÈ™teapta lu mamaâ€,o ironiză Genya. - Eu zic să mergem È™i vedem acolo cum este plaja, spuse Stefaniel. - Bine, fie ca voi, răspunse Merien, dar o luăm È™i pe Clara. - De ce să o luăm, sări nemulÈ›umită Genya, mama ne-a interzis să mergem la plajă, pentru că bate vântul È™i să nu se înece „asta micăâ€, aÈ™a că mai bine o lăsăm acasă. - Genya, nu mai comenta, ia colacul, tu Stefaniel ia prosopul È™i eu o iau pe Clara, doar cu ea mergem, le spuse Merien categorică. - Bine, mormăi Stefaniel, dar colacul este al meu! - Tu eÈ™ti băiat ce îți trebuie È›ie colac?, sări Genya cu gura, colacul este al meu! - Mama a spus că este pentru toÈ›i, a încercat Merien să potolească cearta dintre cei doi. - Mie, È›i mie...se amestecă È™i Clara care abia începuse să vorbească. - Da cum să nu, tocmai È›ie îți trebuie colac, râse Genya de vorbele pocite ale mezinei, tu stai pe prosop, altfel te i-a bau-bau… - Nu mai speria copilul, nu este nici un bau-bau Clara, dar trebuie să stai pe mal pentru că sunt valuri, o liniÈ™ti Merien pe cea mică. Și nu exagera, Clara trebuia să rămână pe prosop pentru că bătea un vânt puternic care ridica nori de nisip. Nu prea era lume pe plajă È™i Merien s-a simÈ›it un pic descumpănită, chiar a intenÈ›ionat să se întoarcă, dar la rugăminÈ›ile celor doi au hotărât să facă câte o baie È™i apoi să meargă acasă. - Primul la baie! Strigă Stefaniel în timp ce È™terpeli colacul din mâna Genyei. - Bine!... au fost fetele de acord, dar să nu stai mult!... i-a spus Merien. Genya a fugit È™i ea în apă, lăsând-o pe sora ei mai mare să vadă de mezină, ea nu suferea să facă pe dădaca. După ce a aÈ™ezat prosopul, Merien, a pus-o pe cea mică, aÈ™a îmbrăcată, în mijlocul acestuia È™i a învelit-o cu un colÈ›, încercând să o ferească de nisipul spulberat de vânt. ÃŽi era tare dragă micuÈ›a, o îngrijea ca o mamă È™i de multe ori se certa cu ceilalÈ›i doi pentru Clara. Când mama lor era la serviciu, adică de dimineaÈ›a până seara, Merien o pieptăna, îi dădea să mănânce, o legăna È™i îi cânta să adoarmă, o schimba, cum se pricepea È™i ea, un copil de treisprezece ani, iar cea mică, la aproape trei ani, de multe ori...o striga mamă. - Clara, stai aici, mă duc să o scot pe Genya din apă, să stea cu tine, fac È™i eu o baie È™i apoi mergem acasă!... MicuÈ›a dădu din cap că a înÈ›eles, o asculta pe Merien, È™tia că aceasta nu o minte niciodată È™i rămase privind în urma ei. A întins o mână spre Merien È™i i-a spus ceva.... dar aceasta deja pornise spre apă È™i din cauza vântului nu a mai auzit-o. Clara a rămas cu mânuÈ›a suspendată în aer È™i chiar dacă nisipul o făcea să clipească des, ceva nu a lăsat-o să își ia ochii de la Merien... Genya, când a văzut-o a fugit repede mai spre larg, È™tia că sora ei o să îi ia colacul È™i mai vroia să înoate. Merien păși cu sfială în apa rece iar valurile o stropeau fără milă. Se uita după Stefaniel È™i îl văzu bălăcindu-se mai departe de Genya. Era nervos că a rămas fără colac imediat ce a intrat în apă, dar nu îi plăceau războaiele cu Genya. De câte ori mergeau la plajă scena se repeta. Mama lor nu a avut bani decât pentru unul dar le-a explicat că trebuiau să facă cu rândul È™i să nu se certe. A tras È™i el cât a putut de colac dar când a văzut că vine Merien în apă s-a retras È™i aÈ™tepta ca Genya să fie învinsă de sora lor mai mare. - Ar fi trebuit să nu venim, este frig pentru Clara...îi spuse Genyei când a ajuns lângă ea. - Trebuia să nu o iei!... - Du-te să stai cu ea! - Nu mă duc, nu eu am adus-o! - Genya, dă-mi colacul È™i du-te pe prosop! - Mai stau puÈ›in , spuse râzând Genya. - Nu poÈ›i să mă prinzi...È™i nu poÈ›i să îmi iei colacul!... Merien a fugit după ea dar apa se adâncea din ce în ce mai mult iar Genya dădea din mâini È™i din picioare È™i se depărta de sora ei. - Obraznico, vino înapoi, nu vezi că abia mai ajung cu picioarele fundul apei?... - Bine...spuse Genya...È™i începu să înoate către ea. Când a ajuns lângă Merien tot nu a cedat imediat, s-au mai hârjonit puÈ›in trăgând ba una, ba alta, de colac È™i până la urmă Genya a coborât în apă È™i a plecat îmbufnată. Merien a răsuflat uÈ™urată când a văzut că micuÈ›a Clara nu va mai sta singură. Stefaniel se juca undeva aproape de mal. S-a relaxat puÈ›in, poate că nu trebuia să vină dar acum era aici,… era bucuroasă È™i se lăsa dusă de val. Dar marea era traversată de valuri din ce în ce mai mari È™i dintr-o dată Merien a început să dea din mâini È™i din picioare în dorinÈ›a de a se întoarce la mal. Parcă prea au dus-o valurile în larg, nu mai ajungea cu picioarele fundul mării È™i atunci a cuprins-o panica. Privea cu disperare spre cineva care să o ajute dar nu era nimeni în apă, doar fratele ei. La început a crezut că de spaimă i se pare că se duce la fund, dar nu era spaima ei, era colacul cel care o lăsa pradă valurilor. A început să È›ipe dar din cauza vântului nu a putut fi auzită nici măcar de ai ei. Mai departe, câțiva zeci de metri la dreapta, erau niÈ™te tineri care nici nu au băgat de seamă că mai este cineva în apă. Vântul bătea cu putere, valurile erau furioase, colacul, spart în timpul ciondănelii lor, o fericea pe marea cea turbată cu un suflet de fată mare...un suflet care era clădit din răbdare, iubire, bunătate, fără poftă de mânie È™i cu glas de mierlă. Marea se dezlănÈ›uise È™i miÈ™cările valurilor sale au devenit din mari, înspăimântătoare, apoi au ridicat-o pe o creastă de unde i-au dat drumul în neant...Merien a È›ipat È™i s-a zbătut până când, în ochii ei, apa s-a făcut aurie, ruginie, vineÈ›ie, roÈ™cată...È™i nemaiputând face față fricii, a plesnit fierea în ea...apoi s-a dus la fund...poate cu gândul că nu a învins-o marea...poate mulÈ›umită că mama ei a făcut, cu o zi înainte, o fotografie cu toÈ›i copii ei, ori poate cu gândul că trebuia să nu vină... - Meliiii...Meliiii, a început să plângă Clara, cu mâna întinsă înspre apă, o striga pe sora ei... - Ce ai de plângi? o întrebă Genya, dar mezina doar rostea numele surorii ei È™i privea spre mare. Atunci Genya s-a ridicat în genunchi, s-a uitat spre mare cu gândul să o strige pe Merien să vină la cea mică, dar nu la văzut decât pe Stefaniel care se juca la mal, preocupat să spargă cu spatele valurile din ce în ce mai mari. Genya, s-a ridicat de-a binelea, s-a uitat în toate părÈ›ile È™i puÈ›in speriată a început să o strige pe sora cea mare. Nu a primit nici un răspuns. S-a întors, a luat-o pe Clara în braÈ›e È™i la strigat pe Stefaniel. Clara plângea, Stefaniel nu dădea semne să o audă È™i atunci copilul din Genya a intrat în panică, a fugit cu cea mică în braÈ›e până la malul apei È™i plângând i-a spus fratelui că... Merien ...nu mai este. Nu È™tia să spună ce a făcut-o să gândească aÈ™a, nu È™tia de ce mezina plângea È™i o striga pe sora lor dar când a înÈ›eles că nici Stefaniel nu È™tia nimic de Merien, au început cu toÈ›i să plângă cu disperare È™i teamă. Nimeni nu era să îi vadă, nimeni nu era să îi ajute È™i atunci deznădăjduiÈ›i È™i speriaÈ›i de mare, a cărei valuri prindeau forme din ce în ce mai ciudate, au fugit acasă È™i nu au spus nimănui nimic. NaÈ™terea este întotdeauna o creaÈ›ie, dar despre moarte nimeni nu È™tie ce este. Cei trei copii nu înÈ›elegeau unde este sora lor. Până seara au plâns È™i au aÈ™teptat-o să vină acasă ...È™i aÈ™a i-a găsit mama lor, care a venit mai devreme ca de obicei...De cum a intrat în casă a înÈ›eles că nu liniÈ™tea, ori fericirea, era sentimentul care a îndemnat-o să ceară voie È™efului, să plece cu o oră mai devreme... O femeie singură…a È›ipat , a plâns, a blestemat È™i È™i-a smuls părul din cap, două zile È™i două nopÈ›i, până când scafandrii au reuÈ™it să găsească corpul neînsufleÈ›it al fetei. Părul lung È™i negru a fost cel care s-a văzut primul, după aceea a apărut chipul zdrobit la tâmpla dreaptă de pietrele de pe fundul apei È™i apoi mama È™i-a È›inut în braÈ›e fiica moartă… ToÈ›i suntem sensibili la moartea cuiva, dar durerea unei mame care își pierde copilul, nu poate fi nici descrisă, nici înÈ›eleasă, de nimeni. Agonia i-a luat cunoÈ™tinÈ›a de multe ori, în acele zile, dar când simÈ›irea îi revenea urla cu disperare după Merien... Și-a îngropat copilul, în frumuseÈ›ea È™i simplitatea ei, cu diademă argintie în părul negru ca corbul, iar trupul i la îmbrăcat în alb, pentru divinitatea care o aÈ™tepta...È™i chiar dacă moartea îi băuse sângele din ea, chipul îi era frumos.Cu surâsul ei neprihănit, îi primea pe cei care au venit, de peste tot, să o conducă pe ultimul drum... Era atât de frumoasă, mai degrabă credeai că a înfruntat moartea decât că i s-a dăruit, dar fraÈ›ii ei nu credeau nici una, nici alta, È™tiau doar că sora lor nu mai este È™i asta le zdrobea cu un ciocan mare, care venea de nicăieri È™i de oriunde, sufletele lor de copii. Merien, care acum nu mai cânta, nu mai vorbea, s-a dus printre îngeri, de-a dreapta Domnului, să le cânte È™i lor... Ceremonialul de înmormântare a frânt inimile tuturor, doar cei strâmbi de inimă ar fi putut fi nepăsători. Și...cu siguranță, Merien, de acolo de sus...i-a văzut pe cei cu inima strâmbă... Nu È™tia nimeni cu câteva zile în urmă că Merien se va duce în eternitate, dar totuÈ™i, cineva de acolo din ceruri, a vrut ca chipul ei, coborât acum în groapă, să rămână pe o bucată de hârtie,...iar mânuÈ›a întinsă de Clara spre sora ei, atunci când aceasta se ducea la fundul mării, a pecetluit legătura dintre ele pentru totdeauna. După ce i-a murit sora mai mare, a fost singura care a rămas cu mama, ceilalÈ›i doi au plecat cu tatăl lor. Clara era prea mică pentru importanÈ›a evenimentelor. Se distrugeau vieÈ›i, se încălcau principii, iar mica copilă se prindea de mâna mamei È™i suspina de foame È™i de frig. ÃŽn privirea ei se citea doar spaimă, iar dacă vroiai să o atingi te temeai să nu o fărâmi. Mai târziu, aproape peste un an, când a început din nou vara È™i mama a văzut că nu are pe unde să o lase pentru a merge la serviciu, a dus-o acolo unde ar fi dorit cel mai puÈ›in. ÃŽntr-un sătuc, risipit pe dealuri È™i uitat de lume, la capătul pământului, unde locuia bunicul din partea mamei . Un bătrân rămas văduv de mulÈ›i ani își ducea cu greu gospodăria È™i singurătatea. Lipsa unei mâini de femeie se cunoÈ™tea peste tot, de la hainele lui, până la casa neîngrijită. - Haidem în casă, să vorbim, că n-ai bătut atâta drum, cu fata după tine, doar să mă vezi... După ce scoase o cană de vin, bătrânul se aÈ™eză în faÈ›a fiicei lui È™i spuse: - Cei cu voi, de ce-aÈ›i venit?... - Am să las copila aici până m-oi putea descurca de un serviciu mai bunicel! PoÈ›i să vezi de ea?... - Nu pot, sunt bătrân È™i abia am grijă de mine, dar acum că ai adus-o, ce să fac, să vă trimit înapoi?...m-oi descurca eu!...De ceilalÈ›i ce mai È™tii, că în sat se aud numai vorbe rele despre beÈ›ivanii cei doi, vând de prin gospodărie È™i dau totul pe băutură, iar copiii, vai de capul lor!... - Să strâng niÈ™te bani È™i voi merge È™i la ei, acum tată nu pot, sunt strâmtorată È™i oricât de dor mi-ar fi de ei nu mă pot duce cu mâna goală. - A dracului mai e È™i sărăcia, spuse bătrânul cu năduf, o să îl ardă focul iadului pe netrebnic, că È™i-a părăsit familia pentru o stricată. - Lasă tată, nu vorbi aÈ™a copilei, este tată-su!... - Nu l-ar mai răbda Dumnezeu, de toÈ›i își bate joc, are gând numai de băutură È™i muieri, iar copii ce i-a făcut sunt pricăjiÈ›i È™i înfometaÈ›i, ce È™tiu eu să cresc un copil acum la anii mei?...m-oi chinui È™i eu È™i ea!... A fost primită cu reticență È™i cu milă, nimic nou de altfel pentru Clara. Noul, a venit atunci când tatăl ei, care stătea peste câteva dealuri, în alt sat, aflând că este acolo, a venit È™i a furat-o. Abia atunci a cunoscut Clara ce putea fi mai greu pe această lume. ÃŽntr-o casă dărăpănată de-a dreptul, locuiau cinci copii, tatăl lor È™i veriÈ™oara mamei Clarei. Ea era femeia, pentru care omul acela netrebnic, È™i-a părăsit familia. Pe micuță au dus-o acolo doar pentru a face rău celor care trebuiau să aibă grijă de ea, de altfel o urau de moarte. Semăna leit cu mama ei È™i asta a costat-o foarte scump. Zilnic era bătută, È›inută nemâncată iar spălatul nu se inventase pentru cei doi beÈ›ivani. Totul mirosea a mucegai È™i a praf, iar ploaia era binecuvântată când venea, nu de pământul pentru care era lăsată, ci de mizerabilii aceia care nu se spălau niciodată. ÃŽn curând È™i mersul i-a devenit o amintire, micul trup anemiat È™i plin de lovituri nu își mai putea folosi picioarele care deveniseră hidoase la privire. De fapt aÈ™a arăta toată. ÃŽncepuse să se târască în genunchi dar nici aceÈ™tia nu mai rezistau. Pielea se despicase È™i lăsase loc unor infecÈ›ii puternice. Era rănită la trup È™i la suflet. - Am să te las să mori, aschimodia dracului, creatură nesuferită, a trebuit să te naÈ™ti tu să îmi strici mie socotelile! îi striga femeia aceea buhăită de băutură È™i care mirosea atât de urât, încât È™i biata copilă care auzea că i se spune ceva, dar nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă ce, cu un efort enorm întorcea capul. - Vreau la mama!... gemea Clara... - O să te ardă soarele, până vei muri È™i atunci n-o să mai vrei nimic!… - Vreau apă!... - N-avea grijă, când o să plouă ai să bei!.. Nemernicia celor doi nu avea margini. Erau puÈ›ine zile când aveau ce să mănânce. Uneori aruncau în oală câteva mânătărci, de cele mai multe ori fierbeau tot felul de buruieni, ori mălai, iar atunci când pregăteau ouă, Clarei îi aruncau cojile. Oala aceea afumată pe dinafară È™i cu resturile uscate pe dinăuntru, stătea tot timpul pe pirostrii. Nu o spăla nimeni, niciodată, deÈ™i se gătea numai în ea. Clara se târa în genunchi până lângă picioarele acelea de metal È™i se uita în oală. Foarte rar se întâmpla să rămână ceva resturi pe care ea să le mănânce. Nu avea haine sau încălțări, ce luaseră de pe ea le purtau ceilalÈ›i, printre care erau sora È™i fratele ei. De cei trei copii, adică „fraÈ›ii de tatăâ€, nu a È™tiut nimic până atunci...Cu ochii È™i gura întredeschise Clara privea fără să mai vadă nimic. ÃŽn somnul mezinei, Merien venea È™i își mângâia sora cea mică, iar mângâierea aceasta dispărea când se trezea dar micuÈ›a o È›inea minte È™i ar fi vrut să doarmă mereu...Zile întregi o chema când pe Merien, când pe mama sa, dar adormea cu gândul la ele È™i se trezea parcă liniÈ™tită de cântatul duios al surioarei ei. ÃŽi È›ineau tovărășie păianjenii È™i gândacii de prin curte È™i nu ar putea niciodată să spună că perioada aceea a durat mai puÈ›in de o veÈ™nicie. De fapt au fost trei luni de vară. - MoÈ™ule, ce mai È™ti de fata fiiti? - De părinte, mare lucru nu È™tiu dar mă gândesc că nu are cum să fie bine. -PălăvrăgeÈ™te lumea prin sat, că e oropsită intenÈ›ionat de amândoi. La muierea ceea îi spunea lumea în fel È™i chip, dar acum de când batjocoreÈ™te copila, o huiduie tot satul. - Dar ceilalÈ›i doi ce fac?... - Sunt mai mari moÈ™ule, mai fug la bunică-sa, la mătușă-sa, mai cer prin sat, dar asta mică un să fugă? - Mi-e frică să mă duc acolo, sunt bătrân, ce să facă un moÈ™ ca mine? - Nu te teme, nu o să te duci singur. Eu sunt de părere că trebuie urgent înÈ™tiinÈ›ate autoritățile, copilul este chinuit, iar vecinii È™tiu toÈ›i È™i pot fi martori, dacă e nevoie. Am vorbit È™i cu preotul lor, nu putem lăsa lucrurile aÈ™a!... - Să o chem È™i pe mamă-sa că doar e treaba ei!... - Acum nu asta este principal, luăm copila È™i apoi ai timp să chemi È™i pe mamă-sa. In urma demersurilor făcute la instituÈ›ii competente, Clara, a fost luată de procuratură, cu mult tămbălău din partea celor doi, care susÈ›ineau că au duÈ™mani mulÈ›i în sat,dar ei au avut grijă, cum au putut de fată. ÃŽnvelită într-o cârpă, adusă din maÈ™ina procuraturii, Clara, a fost dusă înapoi… Acolo o aÈ™teptau: bunicul, preotul satului È™i multe castroane cu lapte cald È™i cozonac. Dacă până atunci nu mai simÈ›ise nici frig, nici foame, la vederea castronului plin, tăbărî pe el. A fost lăsată să mănânce un pic, iar la sfatul înÈ›eleptului preot i s-a dat mâncare des È™i puÈ›in. Sunetul propriei voci o îngrozea È™i pe ea. - O să vină È™i mamă-ta, îi spunea bătrânul, cu blândeÈ›e È™i cu speranÈ›a că prezenÈ›a acesteia îi va face bine copilului. - Îîîî!... - Știi cine sunt eu?... - Îîîî!... - Mai vrei să mănânci?.... - Îîîî!... - Bată-i Dumnezeu de nenorociÈ›i, ce au făcut din tine... - Meliii!... - Strigi după mamă-ta...va veni È™i ea. - Ma...maaa...îîîî...Meliii!... Bătrânul, nu È™tia că fărâma aceea de om își striga sora moartă È™i că aÈ™tepta mângâierea acesteia, la fel de mult ca pe a mamei. Nu mai È™tia să meargă, nu mai putea să vorbească, avea umerii căzuÈ›i, privirea neliniÈ™tită È™i temătoare, dar coborâse peste sufletul ei un sentiment de uÈ™urare. Mai mult de o lună au scuturat-o frigurile, dar infecÈ›iile de la genunchi nu dădeau semne să treacă. ÃŽn tot acest timp era È™i mama ei lângă ea. - Clara, de cum te faci sănătoasă, o să plecăm amândouă, la casa noastră!... - Vrei să vii cu mama?... - Da!... scutura energic din cap în semn de aprobare. - O să avem o pisică, o să ne plimbăm, o să stăm amândouă într-o odaie È™i nu o să È›i se mai întâmple nimic rău...ai să vezi, o să ne fie bine!... - Și Mel!?... - Merien?... - Îîîî!... - O avem în poză, este mereu cu noi, ea este cea care ne aduce tot ce primim bun...i-a răspuns mama ei È™i a întors capul pentru ca micuÈ›a să nu îi vadă lacrimile din ochii pârjoliÈ›i de atâta plâns. Când a putut să fie transportată au plecat împreună să ia viaÈ›a de la capăt. Mama Clarei È™i-a pierdut serviciul cât a stat la căpătâiul micuÈ›ei È™i a renunÈ›at È™i la odăiÈ›a aceea de închiriat... Au plecat în alt oraÈ™, care era la câțiva kilometri de cel în care au locuit. Acolo mama ei avea un frate. Altă gazdă, alte griji... După mult timp chipul micuÈ›ei era tot uluit È™i emoÈ›ionat, dar a început să zâmbească. Adormea chircită È™i cel mai mic fleac îi trezea somnul. Cât timp nu dormea se gândea la oamenii aceia răi È™i încerca să îl înÈ›eleagă pe Dumnezeu. Ziua, o grămadă din timpul ei, îl ocupa soarele înspre care se uita tot cu gândul la divinitatea aceea despre care se spunea că aduce numai bine È™i fericire, că e drept cu tot ce a creat È™i că nu lasă pe nimeni la greu... A trecut o bucată de timp, în care È™i-au dus traiul cum au putut È™i apoi într-o bună zi, în viaÈ›a lor, a apărut un bărbat lovit È™i el de nepăsarea celui de sus. Avea un băiat care suferea de o boală ce îi afectase È™i fizicul È™i psihicul, nu aveau decât hainele de pe ei È™i le-au invadat cămăruÈ›a aceea care adăpostea două suflete È™i tot ce le aparÈ›inea. Clara, nu înÈ›elegea de ce Dumnezeu le dădea tot ce era mai rău pe această lume. Ce putea ea să greÈ™ească să fie atât de aspru pedepsită?.... - Ce să fac?.... spunea mama ei, e greu de una singură, nu mai pot nici eu să È›in piept la toate problemele, unele pot fi rezolvate doar de bărbaÈ›i . - Chiar crezi că aÈ™a se vor rezolva, adică vom avea bani, vom avea căldură?... Va fi mai bine?… - Nu-mi spune tu cum va fi, i-o reteza aspru mama ei, vom vedea!... A înÈ›eles cu greu că acelui bărbat trebuia să îi spună „tatăâ€, dar s-a supus. Mama ei spunea că aÈ™a trebuie È™i o învăța să fie ascultătoare că de acum va fi bine! Era un ursuz, care È›ipa tot timpul, pentru că aÈ™a era vorba lui, iar Clara era vinovată, că nu înÈ›elegea firea omului. Băiatul acela, căruia copiii îi spuneau „nebunulâ€, fără a exagera cu nimic,o cântărea din priviri ca pe o pradă. Când Clara stătea față în față cu „fratele ei†îi vedea limba atârnându-i printre buzele ce nu se închideau niciodată, iar ochii i se dădeau peste cap până când un val de albeață îi acoperea privirea. Acel copil nu È™tia care este diferenÈ›a între ploaie È™i ciorbă sau între un peÈ™te È™i o găină, dar ea, micuÈ›a Clara, trebuia să doarmă cu el în pat...iar faptul că acesta suferea È™i de bruxism, dormitul, pentru ea, era doar un fel de a spune…Lui nu îi era frică de nimic, dar Clara se temea È™i de întuneric È™i de el. Nu îl mângâia niciodată, ca pe un copil mai mic decât ea, orice tentativă sfârÈ™ea printr-o ploaie de lovituri din partea acestuia. Râsul lui isterizat È™i plânsul care îi zgâlțâiau umerii, o făcea pe Clara, să stea la distanță. Au fost totuÈ™i È™i câteva schimbări în bine. De Crăciun È™i de PaÈ™te, primea câteva dulciuri în plus, dar dacă nu le mânca imediat trebuia să le ascundă. De multe ori nu le mai găsea...dar oricum, mulÈ›umea pentru ele surioarei ei...mai ales că uneori, de PaÈ™te, mai primea È™i câte o hăinuță nouă. Bărbatul cel ursuz era „tatăl†Clarei iar el era mândru de asta È™i cu timpul copila a acceptat È™i ea situaÈ›ia ca normală. După câțiva ani, mama ei a obÈ›inut de la întreprinderea unde lucra un apartament cu două camere. Era într-un bloc vechi, fără încălzire, dar când s-au mutat era vară... Când a sosit iarna, a venit întâi în dormitorul ce era situat înspre nord. Bucuria Clarei, că acum avea un pat numai al ei, a fost puternic umbrită de broboanele de gheață care se formau noaptea pe doi din pereÈ›ii camerei.MulÈ›i ani după aceea Clara nu È™i-a găsit somnul, privea când pe pereÈ›i, când în patul celălalt...„Nebunulâ€, avea în somn, un zâmbet care semăna cu o strâmbătură. A năpădit-o iar sentimentul de teamă È™i de multe ori se ascundea de „binele†care venise peste ea. ÃŽntre zori È™i dimineață, Clara, nu dormea niciodată. Când frântura de lumină, spânzurată deasupra geamului, ajungea la ochii ei, se simÈ›ea ca naufragiatul ajuns la mal. Iubind frumos - Nu s-au inventat destule cuvinte, pentru a descrie iubirea. Trăirile sunt atât de intense încât simÈ›i dragostea cum îți umblă prin pântece. Să simÈ›i căldura aceea care îți invadează trupul È™i te face să-È›i plutească sufletul, să se vadă pe faÈ›a ta liniÈ™tea È™i mulÈ›umirea din tine, să È›i se pară uÈ™or să încalci prejudecățile, toate acestea È™i multe altele È›i se întâmplă numai când iubeÈ™ti. Să È›i se usuce gura de dor, să nu mai poÈ›i stăpâni mâinile È™i buzele care aleargă cu disperare să își răsfeÈ›e iubitul, inima să îți spargă pieptul în graba ei de a-È™i primi mângâierile tandre dar puternic dăruite...da tinereÈ›ea mea, te iubesc cum nu am mai iubit nimic în această viață! - Clara eÈ™ti atât de fericită?... Sunt implicat cu toată fiinÈ›a mea în această relaÈ›ie È™i aÈ™ vrea să È™tiu că nu îmi dai să port „o haină de împrumutâ€. - Te iubesc, pentru că ai venit la mine, pentru că mi-ai dăruit dragul de a trăi È™i dorul de a iubi! Nu È™tiu cum am ajuns să te iubesc dar tu, tinereÈ›ea mea, eÈ™ti darul meu cel mai de preÈ› din această lume. ÃŽntâi mi-ai adus supărare, apoi am crezut că-i doar un joc È™i apoi inima nu a mai vrut să te uite. ÃŽnainte, pășeam agale pe străzile pustii È™i te căutam, acum iubirea mea, trupul plin de dor îmi radiază de tinereÈ›e! Tom o privi...cum nu o mai făcuse niciodată. Atunci, a înÈ›eles că o căuta, de prea mult timp. Bărbatul tânăr din el nici nu sperase vreodată la atâta iubire. DeclaraÈ›ia Clarei îi crease o senzaÈ›ie de sufocare. Se simÈ›ea stânjenit că lui nu îi erau la îndemână cuvintele care să poată spune ce simte. De multe ori îi spusese Clarei să se apuce de scris. - Iubito, este păcat să nu scrii măcar un roman, ai priceperea vorbelor È™i asta ar plăcea multora. - Tom, dacă aÈ™ scrie viaÈ›a mea, cuvintele ar fi făcute din lacrimi È™i nimeni nu le-ar putea citi!... El, a rămas câtva timp cuprins de meditaÈ›ia cea mai adâncă, parcă pentru a înÈ›elege ce ar fi scris Clara, era È™i pentru el prea mult, dar totuÈ™i, era È™i terorizat în aceeaÈ™i măsură È™i fascinat. Imaginea vieÈ›ii Clarei trecea prin creierul său rece. Ochii lui căprui erau plini de gândire intensă, când i-a răspuns: - Poate cei care nu cred în nimic, nu vor putea citi. Clara, tu eÈ™ti nufărul care ai înflorit într-o mlaÈ™tină, dar te-ai È›inut deasupra, durerea te-a contopit È™i tristeÈ›ea te-a izolat. Nu poÈ›i să uiÈ›i durerea, dar vreau să te fac să laÈ™i tristeÈ›ea în urmă. Vreau să ne ducem viaÈ›a în felul nostru, ne aparÈ›inem unul celuilalt È™i trebuie să fim fericiÈ›i, iar tu poÈ›i scrie despre iubirea noastră!... Acum era rândul Clarei să fie mirată. Tom nu era atât de sentimental pe cât își dorea ea, dar vorbele de mai înainte iau arătat că se poate...Nu È™tia cum să facă, să ducă discuÈ›ia mai departe sau mai bine nu.....să păstreze frumuseÈ›ea vorbelor lui, care erau spuse rar È™i după care ea tânjea atât de mult. Tom avea multe posibilități dar refuza să È™i le valorifice. Clara își aÈ™eză o È™uviță de păr rebelă È™i se gândea la ideea lui Tom...să scrie o carte... Poate că È™i-ar fi dorit să scrie o carte dar nu despre ei, ci mai degrabă ar scrie un roman din care bărbaÈ›ii să înveÈ›e, să fie un ghid, care să le spună dumnealor cum vor să fie tratate femeile, să înÈ›eleagă È™i ei ce își doresc femeile...adică o aluzie cu o È›intă precisă, dar parcă nici asta nu ar fi bine...Clara, care filozofa tot, se gândea că un bărbat care înÈ›elege ce își doreÈ™te o femeie ar manipula-o cum ar dori. Deocamdată mai căuta o cheie pentru ideea aceasta. Cu înÈ›elepciune, lupta să spulbere nedreptățile vieÈ›ii Clara se îmbrăca neostentativ, natural È™i È›inea foarte mult cont de amănunte. Avea o sănătate foarte delicată È™i din pricina climei marine, cu mult vânt, trebuia să fie mereu atentă, când ieÈ™ea È™i cum se îmbrăca. Asta o împiedica să aibă o strălucire permanentă È™i de multe ori chiar se vedea pe faÈ›a ei suferinÈ›a. FrumuseÈ›ea ei depindea de tot felul de împrejurări, era ca floarea care înfloreÈ™te sau se veÈ™tejeÈ™te în funcÈ›ie de timp. Se deschidea doar în faÈ›a soarelui... După sfârÈ™itul primei relaÈ›ii, Clara s-a cufundat în anonimat, până când, brusc, a fost redescoperită. Nu era o frumuseÈ›e, dar atrăgea priviri. Orice om, care are ochi de văzut, È™tie că jumătate din farmecul feminin se găseÈ™te în ochi. Clara avea ochii de culoarea mării, erau străvezii mai tot timpul, dar când plângea deveneau albaÈ™tri...È™i dacă o întrebai pe ea, nu È™tia să îți spună ce culoare îi sunt ochii... Nu avea vanitate, nici narcisism, dar È™tia că are ceva care place. Avea, cum spuneau bărbaÈ›ii, o anumită atracÈ›ie, dar pentru că fusese fructul unei dezamăgiri amoroase, ea nu era interesată de părerea lor. Niciodată nu vorbea neîntrebată È™i îi plăcea mult să asculte. Ceea ce spunea Clara, era întotdeauna bine gândit, iar din ce vorbeau ceilalÈ›i culegea tot timpulce era bun. De asta o plăceau bărbaÈ›ii È™i mai puÈ›in femeile, care deveneau invidioase, când Clara primea aprecieri È™i nu numai!.. Aerul ei intim punea pe mulÈ›i în dificultate...te făcea să te simÈ›i indiscret dacă o priveai. ÃŽn momentele când se simÈ›ea bine îi puteai admira armonia liniilor. Nu avea un contrast puternic al trăsăturilor È™i de mică încerca să își pună în valoare faÈ›a, cu tot felul de artificii. Când era la liceu suferea că ochii ei nu erau umbriÈ›i de gene lungi. Avea colege frumoase, fete înzestrate de Dumnezeu cu tot ce le trebuia È™i ar fi vrut È™i ea să fie frumoasă…Avea în clasă È™i fete mai È™terse, dar pricepute la tot felul de trucuri... - Pot È™i eu să aflu secretul vostru?... întreba Clara sfioasă. - Trebuie să înfierbânÈ›i bine o clamă de păr, apoi prinzi genele între marginile ei È™i răsuceÈ™ti, o învăța una din fete. - Și cât stau aÈ™a?... - Până se ondulează!... - Și nu mă frige?... - Ba da, uneori te mai frige, dar ce să faci, merită efortul! - Am văzut la televizor, în filme, în alte țări au un instrument special pentru întors genele, spunea Clara. - La noi nu se găseÈ™te, iar dacă s-ar găsi nu ai avea bani să îți cumperi...cred că sunt scumpe, doar sunt străine, a încercat colega ei să își dreagă gafa. Știau că este săracă dar nu doreau să o jignească. Clara nu riposta când era jignită, nici măcar atunci când unii o făceau intenÈ›ionat, era mulÈ›umită că putea să înveÈ›e câte ceva care să îi fie de folos. Apoi, mai citea tot felul de chestii... ÃŽÈ™i lipea buzele ude pe hârtii colorate È™i pe urmă se studia în ciobul de oglindă, iar schimbarea îi aducea mulÈ›umire. Mai târziu, când a început să se dea cu ruj, a adus feÈ›ei sale contrastul care îi lipsea. Ritualul de mâhnire începea când tot felul de dureri îi schingiuiau trupul. Genunchii care cu ani în urmă s-au „vindecat†greu, erau mai degrabă nevindecaÈ›i.Durerile de cap erau foarte dese È™i necruțătoate dar Clara învățase că trebuie să suporte...multe erau cele pe care Clara trebuia să le suporte... Atunci devenea rigidă È™i raÈ›iunea ei era lovită de tristele amintiri din copilărie, când toÈ›i au fost nedrepÈ›i cu ea; de la Dumnezeu până la ultimul om care o trădase. ÃŽn rest devenise destul de înÈ›eleaptă să nu se mai gândească la trecut, dar când se simÈ›ea rău începea să își amintească, de parcă relua o conversaÈ›ie întreruptă. RelaÈ›ia cu Tom îi făcea bine. El era cu doi ani mai mic decât ea È™i încă nu se maturizase deplin. Uneori, copilăreala lui o amuza È™i chiar o făcea să râdă. Clara era frumoasă când râdea, dar Tom nu È™tia încă cum să facă să îi păstreze râsul, nici el nu râdea tot timpul.. A rămas leu, nu câine-nlănÈ›uit Tom nu a avut o copilărie presărată cu afecÈ›iune È™i tandreÈ›e. Tatăl lui nu îl mângâiase niciodată cum văzuse că fac alÈ›i taÈ›i, îl bătea des È™i considera că dacă îi oferă un adăpost È™i mâncarea necesară È™i-a făcut datoria de părinte. Mama lui, nu se mândrea niciodată cu el, era o fire rece È™i nu o impresiona nimic din ce făcea Tom, indiferent că era de bine sau de rău. Armonia mult visată de Tom era departe de a se găsi È™i în familia lor. Sărbătorile treceau cu multe dorinÈ›e neîmplinite, cu umezeala încălzită, cu încălțămintea mai mare cu două numere È™i nu în ultimul rând cu certurile dintre Tom È™i fratele lui mai mic, pentru care numai Tom primea bătaie. Anii au trecut È™i lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Poate bătăile erau mai rare iar reacÈ›iile lui Tom mai dese. Crescuse È™i nu mai suporta nedreptățile ce i se făceau. Tot timpul fratele mai mic a fost favorizat È™i asta a dus la ruptura dintre ei. PărinÈ›ii lor nu au conÈ™tientizat greÈ™eala făcută È™i nici nu au fost afectaÈ›i când cei doi fii, ajunÈ™i adolescenÈ›i, erau doi străini. Norocul nu i-a surâs lui Tom nici când, după câțiva ani de prietenie, a hotărât să se căsătorească cu cea care spuneau părinÈ›ii lui că este potrivită pentru el. Anii de prietenie au fost mulÈ›i, dar căsătoria a durat doar È™ase luni. După un divorÈ› de toată pomina, părinÈ›ii l-au desconsiderat È™i mai tare, chiar dacă nu din vina lui s-a destrămat căsnicia, dar prejudecata că îi râde lumea, i-a făcut să uite că Tom avea nevoie de înÈ›elegerea È™i dragostea lor...După o perioadă de acalmie, Tom a avut o viață dezordonată È™i s-a lăsat pradă tuturor viciilor. Era mai degrabă apatic decât nefericit. Fusese trădat de toÈ›i, nu mai credea decâtîn cei doi câini pe care îi îngrijea, mai puÈ›in decât înainte, dar cu mai mare dragoste. Asta până să o cunoască pe Clara... Accident al caracterului Tom nu era un È™ofer extraordinar. Când s-au cunoscut a fost fascinat de faptul că iubita lui avea maÈ™ină. Conducea maÈ™ina nu cu mâinile, ci cu vârful degetelor iar privirea îi fugea către toÈ›i cei ce trebuiau să îl vadă...Clara a înÈ›eles repede că va fi greu să îl È›ină departe de maÈ™ină atâta timp cât era ca un copil care È›inea morÈ›iÈ™ la jucăria lui preferată. Numai că aici, trebuia să înÈ›eleagă, era vorba de viață È™i de moarte. Stătea tăcută È™i gânditoare È™i căuta altă metodă care să îl facă pe Tom să înÈ›eleagă că are o atitudine greÈ™ită. DiscuÈ›ii au fost o grămadă, dar toate au sfârÈ™it cu un eÈ™ec Clara, dorea ca Tom, să cântărească în minte sfaturile pe care i le dă, dar el simÈ›ea că îi pune la îndoială sănătatea mintală...De câte ori avaria maÈ™ina încerca să găsească o explicaÈ›ie care să îl facă nevinovat. - ÃŽnainte eram considerat un model al tuturor viciilor, recunosc, aÈ™a era , dar acum nu sunt vinovat!... - Tom, ascultă, priveÈ™te, È™i taci: cel mai mult urăsc minciuna... iar tu mă minÈ›i!... Din lemne sau cărămizi construieÈ™ti mult mai uÈ™or decât din cuvinte. Clara nu reuÈ™ea să spună ce trebuia, ca Tom, să o înÈ›eleagă. Ura atât de mult minciuna ... Străzile oraÈ™ului pluteau într-un soare de august. Mai era până la asfinÈ›it. Nu era o zi obiÈ™nuită, aniversau ziua lui Tom. Clara îi pregătise o petrecere pe cinste. Mai erau de adus ultimele cumpărături. Dinspre mare venea o briză plăcută iar terasa unde urmau să petreacă era chiar pe malul mării. Câteva picături de ploaie È™i-au făcut apariÈ›ia dar Clara nu se îngrijora, vara ploile erau scurte È™i calde. Aveau câțiva invitaÈ›i cu toate că amândoi È™i-ar fi dorit acea zi numai pentru ei ... Când a văzut agentul de circulaÈ›ie venind pe terasă nu i-a dat importanță, fiind prieten cu patronii, era de al casei, dar când acesta s-a oprit în faÈ›a ei a devenit atentă. După schimbul de salut, agentul, puÈ›in încurcat, i-a spus: - Nu există nici un mod frumos de a aduce o veste tristă...dar trebuie să fii tare, nu este nimic grav cu Tom, a avut un accident de circulaÈ›ie, este întreg, dar trebuie dus la spital pentru că aÈ™a o cer regulile. ÃŽn următoarea secundă Clara se uita cu ochii pierduÈ›i la agent È™i cu gândul se duse instinctiv la sora ei moartă, iar situaÈ›ia o făcu să îi ceară prin rugăciune să facă ceva pentru ea: să aibă grijă de iubitul ei până ajunge lângă el. Și-a revenit din delirul în care a plutit doar când a ajuns la locul accidentului È™i la văzut pe Tom. Era amurgul unei zile foarte fierbinÈ›i, iar Clara ridicând privirea înspre cer a spus: - MulÈ›umesc!... Aproape că nu îi venea să respire când a dat cu ochii de Clara. Faptul că nu s-a întâmplat ca ea să asiste la un coÈ™mar, îl bucura, dacă se poate spune aÈ™a, dar nu putea să spună nimic care să îl disculpe. Merita orice iar fi spus Clara aÈ™a că a ridicat ochii spre ea È™i a aÈ™teptat să o vadă dezlănÈ›uindu-se….Cu ochii plini de lacrimi, Clara s-a apropiat, l-a strâns în braÈ›e È™i i-a spus: -A trecut...a fost o cumpănă ...acum poÈ›i să spui că eÈ™ti nou născut deci, La mulÈ›i ani!... È™i la sărutat. Tom se uita la mâinile care îl mângâiau È™i cu o voce abia È™optită i-a spus: -A fost prea din scurt, maÈ™ina a intrat sub camion înainte să o pot redresa...au fost câteva picături de ploaie, carosabilul ud... - Tom, dacă tu eÈ™ti teafăr restul nu mai contează, vreau doar să îmi promiÈ›i că te vei gândi cu seriozitate la aptitudinile tale de È™ofer... Clara nu spera să promită nimic, È™tia că Tom spune ca ea È™i face ca el. Dacă i-ar fi ascultat sfaturile, nu mai ajungea sub camion. Nici nu a fost mirată când a citit procesul verbal È™i a aflat că acesta era al doilea accident în care Tom a fost implicat în decurs de o oră. Primul a fost o tamponare din spate a unui autoturism oprit la trecerea de pietoni È™i nici unul din cei doi nu se gândea, că È™irul accidentelor, din acea zi, nu s-a terminat. Medicii de gardă de la spitalul municipal au luat hotărârea, la cererea Clarei, să fie trimis cu ambulanÈ›a la spitalul judeÈ›ean. Avea nevoie de investigaÈ›ii de specialitate care să înlăture îndoiala că are leziuni interne. După ce l-a urcat în maÈ™ină Clara a rămas în faÈ›a spitalului singură, deznădăjduită È™i epuizată. Nu avea pe nimeni care să o ajute sau care să o încurajeze. La margine de trotuar, s-a lăsat uÈ™or în jos, È™i au năvălit-o lacrimile. Pentru a nu È™tiu câta oară în viaÈ›a ei se întreba cum o fi să ai familie, noroc È™i un Dumnezeu care să te ferească de rele. Ceea ce ieri găsise frumos azi i se părea oribil. Dacă până ieri credea că a început călătoria spre fericire azi totul s-a năruit. Cu mâinile împreunate, ca È™i când dorea ca cineva să o binecuvânteze, Clara s-a ridicat È™i a pornit spre oraÈ™. Trebuia să ajungă la spitalul judeÈ›ean iar pentru asta avea nevoie de o maÈ™ină.... Mergea fără să vadă nimic dar apoi a făcut un efort de concentrare, nu trebuia să i se întâmple È™i ei ceva rău. Printre zecile de maÈ™ini care veneau peste ea din toate părÈ›ile È™i într-un întuneric care îi devenise duÈ™man Clara gonea disperată să ajungă la iubitul ei. Era furioasă È™i gândul i-a fugit iar la copilărie când îi era teamă să mai audă că Dumnezeu îți vrea numai binele. A început să râdă isteric È™i batjocoritor dar dintr-o dată s-a oprit È™i din râs È™i din condus. A tras pe dreapta, a privit înspre cer È™i a înÈ›eles că de fapt în acea zi primise un dar de la Dumnezeu!...Tom a scăpat cu viață dintr-un groaznic accident! A văzut multe accidente mărunte, care nu au dat nici o È™ansă celui de la volan. După un mai vechi obicei al ei, a luat totul în tragic, dar acum, pentru prima oară, a înÈ›eles că È™i atunci când se zbătea să iasă la suprafață, când era într-o agonie, murdară È™i chinuitoare È™i atunci Dumnezeu i-a fost alături pentru că a ajutat-o să poată trece peste toate. Omul revoltat din Clara s-a trezit. Era împăcată, undeva în adâncul ei chiar mândră de puterea de percepere a tainelor Domnului. Când a intrat în curtea spitalului judeÈ›ean, trecătorii o ocoleau deoarece mergea cu alt ritm decât ei. Abia aÈ™tepta să îl vadă pe Tom, dar după o oră de căutări pe toate holurile È™i prin toate cabinetele, a intrat în panică. Nimeni nu È™tia nimic de accidentatul care trebuia să fie de mult acolo. Clara nu înÈ›elegea, zâmbetul îi pierise È™i se uita în linie dreaptă spre uÈ™a pe care scria :URGENÞE È™i nu primea nici un răspuns. Dar deodată, uÈ™a s-a deschis pentru primirea unui bolnav adus pe targă iar în urma brancardierilor era È™oferul maÈ™inii cu care a plecat Tom. Clara s-a repezit spre el: - FiÈ›i amabil, pacientul cu care a-È›i plecat de la ... - DomniÈ™oară, a întrerupt-o È™oferul, la ieÈ™irea din curtea spitalului m-am ciocnit uÈ™or, cu o altă ambulanță. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar tânărul acela a făcut o criză de nervi, a coborât, È™i nu a mai vrut să se urce în maÈ™ină. Nu È™tiu ce s-a întâmplat... eu am plecat cu alt pacient... - Cum È™i asta este tot ce îmi puteÈ›i arunca în față...fără nici un pic de omenie îmi întoarceÈ›i spatele? - DuceÈ›i-vă acasă domniÈ™oară s-ar putea să-l găsiÈ›i în pat!... Obosită peste măsură È™i totuÈ™i într-o stare de luciditate, s-a întors È™i a coborât cele câteva trepte care duceau în curte. A întâlnit cu privirea, cabina telefonică, dar era ocupată de un domn care avea o figură destul de plăcută. Privea spre ea fără să o vadă iar când a terminat de vorbit È™i a vrut să iasă, Clara i s-a pus în față: - Vă rog domnule, mă puteÈ›i ajuta cu o fisă? - Da, desigur, i-a răspuns bărbatul cu simpatie!... - AveÈ›i nevoie de odihnă domniÈ™oară, È™tiÈ›i faÈ›a dumneavoastră... - Acum am nevoie doar de o fisă, îi răspunse Clara cam nepoliticos. - S-ar putea să mai aveÈ›i nevoie de o pelerină, dacă nu a-È›i observat a început ploaia! - Domnule, vă înÈ›eleg că doriÈ›i să conversaÈ›i cu cineva,dar v-aÈ›i ales greÈ™it persoana.Tot ce îmi doresc acum este să dau un telefon. - Da...îi răspunse bărbatul, dar să È™tiÈ›i că nu eu am nevoie de cineva, mai degrabă dumneavoastră aveÈ›i. ArătaÈ›i foarte rău È™i credeÈ›i-mă nu aÈ™ vrea să ascult povestea care va adus în halul acesta. I-a zâmbit, dar Clara nu i-a întors zâmbetul. -A,...da ,vă rog, poftiÈ›i fisa!... - MulÈ›umesc!... Bărbatul o măsură cu compasiune È™i plecă. Nu dorea să o sperie. Clara a format imediat numărul, dar după È™apte încercări s-a întors, prin ploaie, tristă È™i neputincioasă la maÈ™ină. Da, chiar ploua, deci omul acela a avut dreptate ... ÃŽncotro să o apuce, unde era iubitul ei?..La întoarcere drumul a fost È™i mai dificil iar faptul că nu È™tia ce are de făcut o zăpăcea complet. Nu vroia să creeze o lume total supusă visurilor sale, dar de cele mai multe ori dorea să È™tie ce urmează. - Ziua aceasta a fost o farsă È™i pare că nu se mai termină!... Clara vorbea singură. Cu dosul mâinii È™i-a È™ters lacrimile. Nici nu gândea că va mai avea motive destule de plâns în seara aceea. Þinea volanul strâns cu ambele mâini, È™iroaie de lacrimi îi curgeau È™i cu disperare se întrebă: Ei, acum È™tii ce ai de făcut ?... SecÈ›ia de ambulanță se găsea într-o cameră separată de clădirea spitalului. Cum a intrat, Clara a văzut o masă cu telefoane È™i o asistentă care fuma. Când a ridicat privirea a afiÈ™at o indiferență organizată. Clara citea mult È™i È™tia că asta se mai numeÈ™te È™i amabilitate. - Am venit la dumneavoastră să mă ajutaÈ›i!... - Cine va îndreptat către mine?... - Disperarea!... - Are È™i ea nevoie de ambulanță?... a încercat să glumească doamna aceea plinuță È™i cu chip de păpușă. - Timpul nu este de partea mea, a răspuns Clara È™i aÈ™ dori urgent, dacă se poate, informaÈ›ii despre pacientul care se afla în una din ambulanÈ›ele care s-au ciocnit la poarta spitalului... - A... tânărul acela, ce ghinion, să ai trei accidente de circulaÈ›ie într-o zi!... - Doamnă, unde este acum, ce s-a întâmplat cu el?... - Am reuÈ™it să îl convingem să meargă la spitalul judeÈ›ean cu o altă maÈ™ină. A trebuit să ne ducem după el acasă, pentru că plecase È™i noi răspun... - Vă rog, a întrerupt-o Clara, cum se simte, ce a pățit? - Doar puÈ›in s-a rănit...în urma loviturii a venit cu capul în tetiera din față, dacă va fi cusut de o mână pricepută nu o să rămână cu semne. Clara s-a sprijinit de perete. - Trebuie să plec după el!... - Dacă nu l-au internat, cred că deja a ajuns acasă...iar dacă l-au oprit pentru investigaÈ›ii nu îl ajuÈ›i cu nimic acum. Du-te acasă È™i te odihneÈ™te, arăți groaznic! Ai mare nevoie de odihnă È™i de ceva mâncare. Lasă-l, pe el are cine să îl îngrijească acolo! Clara s-a gândit pentru un moment la părinÈ›ii lui Tom care erau angajaÈ›ii aceluiaÈ™i spital. Firea aceasta rece È™i lipsită de orice fel de sentiment, o întâlnise È™i la ei, oare era o condiÈ›ie de angajare?!... Nu se vizitau cu aceÈ™tia È™i nici măcar nu comunicau, dar era curioasă dacă au aflat ce s-a întâmplat cu fiul lor. Zvonurile circulă cu repeziciune, mai ales într-un oraÈ™ mic. La maÈ™ina făcută zob È™i lăsată în grija unui mecanic, nu s-a mai gândit. ÃŽl iubea foarte mult pe Tom È™i tot ce își dorea acum era să fie lângă el. Când s-a convins că nu este acasă, a plecat pentru a doua oară spre spitalul judeÈ›ean. După o întreagă aventură, destul de costisitoare, Clara a reuÈ™it să ajungă cu mult după miezul nopÈ›ii în secÈ›ia unde era internat Tom. L-a găsit pe hol. Prin urmare, cu o foarte cuviincioasă ipocrizie asta numeau ei internare...pe hol, întins pe o targă, îmbrăcat cu hainele lui pline de sânge È™i rupte...o problemă mereu actuală a sistemului sanitar...! Tom aÈ™tepta să vină ziua de mâine... - ÃŽn sfârÈ™it, te-am găsit!... - Clara, cu ce ai venit, cum ai reuÈ™it să mă găseÈ™ti?...am vrut să te sun, dar nu am avut fise, nu am găsit aici, nici telefon dar nici vreun pic de înÈ›elegere...dar nu mă mai opresc, iartă-mă, te ascult! - Mi-a spus È™oferul ambulanÈ›ei ce s-a întâmplat, m-am întors în oraÈ™ È™i m-am dus la biroul lor, de acolo am plecat cu două variante, ori acasă, ori aici ...È™i...te-am găsit!... S-a bucurat enorm să o vadă pe Clara iar după ce i-a povestit ce s-a întâmplat au plâns îmbrățiÈ™aÈ›i... Pe față avea bandaje care îi acopereau copcile, puse la repezeală, dar la un control de specialitate nu a fost supus, l-a făcut abia a doua zi când Clara a venit „pregătită†la spital È™i a obÈ›inut bunăvoinÈ›a doctorului cu un cadou consistent! Rezultatul investigaÈ›iilor a fost un motiv de bucurie, Tom nu avea leziuni interioare È™i după trei zile a fost externat. Clara l-a îngrijit singură, părinÈ›ii lui nu au venit nici măcar să îl vadă! Epuizată È™i totuÈ™i o luptătoare, biata de ea avea impresia că urca pe o scară care o ducea mereu în jos! Omul suferă când nu are pasiuni Acolo, în oraÈ™ul lor cu vapoare, primăvara venea tot timpul mai devreme. ÃŽn aprilie deja pomii erau plini de frunze. Clara era o nostalgică a tuturor anotimpurilor, dar primăvara o captiva cel mai mult. Dacă anul nu ar fi avut È™i primăvară Clara ar fi simÈ›it asta ca pe o viață fără dragoste. Se întreba dacă pământului îi place când îl plouă, sau îl doare, vroia să È™tie dacă pomii mimează iubirea È™i apoi înfloresc, se întreba dacă albinele iubesc primăvara pentru că le aduce flori, ar mai fi vrut să È™tie de ce frunzele nu sunt mov s-au turcoaz È™i întreba marea pentru câte tablouri a pozat...ÃŽn spatele destinului ei tot timpul cineva râdea de ea È™i de întrebările ei. ÃŽmpinsă de chinurile È™i dorinÈ›ele stăpânite o iarnă, de cum venea primăvara, stătea ore în È™ir privind marea È™i mângâind scoicile. Se terminase perioada de împăcare cu marea, vroia să o iubească dar încă o considera datoare pentru că i-a furat sora. De multe ori stătea È™i o privea aÈ™teptând ca marea să se reabiliteze în faÈ›a ei, dar se ducea des ca să îi vorbească mării... - O întâmplare nefericită m-a È›inut departe de tine o grămadă de ani, cred că nu mă condamni. Dacă tu aveai o soră È™i eu È›i-o luam ce ai fi făcut?... Marea își izbea valurile cu putere È™i părea că se întunecă de furie... - Vezi, nici tu nu mai fi iubit!... dar eu, acum, te-am iertat, vreau să fim prietene, să-È›i pot spune tot ce am pe suflet. Cum spuma albă trecea pragul rece al malului È™i apa ajungea până la picioarele Clarei era semn că marea este de acord . - Am să vin tot timpul la tine, am multe întrebări să-È›i punacă tu faci minuni cum spun unele fete îndrăgostite?…. Dacă îmbătrâneÈ™ti, de ce ai în tine braÈ›e de fier care încleÈ™tează?... È™i dintr-o dată Clara se întrista... Nu i-a fost uÈ™or nici Clarei, nici mării dar până la urmă lucrurile au căpătat normalitate. Trecuseră mulÈ›i ani, acum era prietenă cu marea È™i chiar o iubea. Apa È™iroia înapoi, din valurile sparte la mal, iar Clara spera că aÈ™a va dispărea tot ce a fost rău în viaÈ›a ei. Din mare nu ieÈ™ea nici o zeiță care să îi facă viaÈ›a uÈ™oară dar Clara tot mai credea în miracole. Pentru ea, însăși marea era o zeiță, iar fustele mării din nisip, erau dorinÈ›ele ce aÈ™teptau să fie împlinite. Când ostenea să privească, se întorcea acasă È™i tot drumul se ruga să își găsească locul printre ceilalÈ›i. Ajunsese să meargă cu capul plecat, nu suporta privirea oamenilor, credea că toÈ›i È™tiu cât de prigonită a fost È™i asta nu îi dădea dreptul să își arate chipul.La doisprezece ani era încă un copil versatil, dar asta s-a schimbat când tatăl ei adoptiv, care lucra È™ofer pe o basculantă, a fost chemat într-o zi să ducă la groapa de gunoi o grămadă de cărÈ›i ce au fost înlocuite cu altele noi, la o bibliotecă militară. Pentru că în apartamentul unde locuiau se încălzea cu o sobă de teracotă omul a încălcat dispoziÈ›ia È™efului È™i a dus cărÈ›ile acasă, pentru foc...s-a gândit el... Dar Clara de cum le-a văzut, mai întâi le-a răsfoit, apoi le-a È™ters cu mare grijă È™i le-a aÈ™ezat frumos ca pe niÈ™te bibelouri de preÈ›. Atunci a descoperit Clara că ceea ce vor lucra în ea aceste cărÈ›i, pe care le va citi, va fi un rezultat bun. Și aÈ™a a È™i fost! Tăcerea È™i timpul[/i Toată viaÈ›a s-a întrebat de ce sufletul ei a fost altfel decât destinul. Toată copilăria i-a fost foame, frig È™i frică,dar acum, când rămânea singură își dădea seama că este altfel decât ce se vede pe afară. SuferinÈ›a È™i sărăcia, era ce vedeai când te uitai la Clara, dar pe dinăuntru era sensibilă, delicată, iubea frumosul È™i È™tia că dacă s-ar fi născut altundeva ar fi fost fericită. ÃŽncepuse să înÈ›eleagă că lumea e plină de senzaÈ›ii È™i că senzaÈ›ia ei este frigul, dar spera că va veni o zi când acestea vor depinde numai de ea. Clara nu era săracă la gând sau la suflet, din lumea ei interioară își lua puterea È™i speranÈ›a. Se dezvăluia greu, dar o făcea deplin È™i simplu. Ea trăia dublu doar că nu putea tot dublu să numere anii. Când a început să scrie È™i să citească sufletul ei a început să adune bogății. A învățat singură È™i cei È™apte ani de acasă!... chiar dacă i-a lipsit casa!... Au fost multe oraÈ™e, multe case, multe È™coli, multă suferință, iar cel mai greu o făcea să se simtă discrepanÈ›a dintre ea È™i restul lumii. Fără îndoială că era prea diferită, nu oricui îi este dată o viață ca a ei È™i amintirile care îi torturau creierul nu o lăsau să fie ca ceilalÈ›i. Ea nuavea nașă, nu avea nici o zână bună,nici vreo stea norocoasă, avea doar pe sora ei, acolo sus în ceruri È™i de multe ori o chema să stea de vorbă amândouă. Noaptea în întuneric își jura în gând, că de una singură, va reuÈ™i să fie ca ceilalÈ›i, „ca cei buniâ€. ÃŽÈ™i promitea că niciodată nu o să se mai aÈ™eze într-un sicriu ca să afle cine o iubeÈ™te. Nu o să se mai arate oamenilor plânsă, urâtă, nepieptănată, slabă È™i nespălată, aproape agonizând de suferință. ÃŽntr-o zi va fi ca prinÈ›esa ei din vis...frumoasă, fericită,...aÈ™a va arăta pentru toÈ›i ochii, chiar de vor fi milioane È™i toată lumea o va săruta pe obraz, ca măcar pentru o secundă, să îi simtă parfumul deosebit. Trăită în neÈ™tiință, viaÈ›a este plăcută, dar Clara devenea pe zi ce trece o ființă complexă, È™tia că inteligenÈ›a È™i bunul simÈ› sunt limitate È™i citise că prostia È™i nesimÈ›irea nu au limite. Ei i-ar fi trebui puÈ›ină nepăsare dar viaÈ›a pe care a trăit-o nu a învățat-o aÈ™a ceva. Dezamăgirile din viață, au înverÈ™unat-o È™i la paisprezece ani era o domniÈ™oară drăguță care învățase că È™i ea trebuie respectată. Se zbătuse destul împotriva suferinÈ›ei È™i prostiei È™i acum cărÈ›ile erau marea ei iubire...È™i datorită lor devenea mistagogă. Atunci a înÈ›eles că: „haina îl face pe om dar faptele lui îi dezvăluie preÈ›ul.†Păcatele vieÈ›ii ÃŽÈ™i aducea aminte, că avea opt ani, când mama ei a dus-o iar în satul acela care era peste niÈ™te dealuri rupte de, râpe pentru a-È™i vedea fraÈ›ii È™i tatăl . Clara, avea acum un tată È™i un frate È™i nu înÈ›elegea pentru nimic în lume, cum venea treaba cu cei buni È™i cei vitregi, de vreme ce despre cel bun, cum îl numea mama ei, avea numai amintiri care o înspăimântau. Poate pentru mamă dorul de copiii pe care nu i-a văzut de peste un an È™i jumătate, a fost mai mare decât înÈ›elegerea pentru fiica cea mică. Chiar dacă mai crescuse, Clara, nu credea în morile de vânt, nu credea că va fi aÈ™a cum spunea mama ei: că nu i se va întâmpla nimic rău, pentru că nu vor merge în casa aceea unde a fost dusă cu ani în urmă, sau că monstrul acela nu o va mai alerga cu lopata, cum făcuse cu aproape doi ani în urmă când mama ei a încercat să îi amintească, lui, că mai are un copil, iar ei, că monstrul există cu adevărat. Clara își amintea că omul acela rău a alergat cu lopata după ea strigând în gura mare: - Nu eÈ™ti copilul meu, eu am copii! Biata copilă a fugit speriată, dar nevăzând pe unde aleargă, a căzut într-o baltă È™i dacă nu ar fi scos-o un bărbat care lucra acolo, s-ar fi înecat. Atunci È™i-a văzut fratele È™i sora, la bunica din partea tatălui, o femeie care arăta ca o umbră È™i care avea mustrări de conÈ™tiință pentru ce făcea fiul ei, dar era prea bătrână, ...pentru orice. Clara se cutremură, străbătută de un frison brutal. Mama ei, văzându-i teama, încerca să o încurajeze: - Vom fi împreună È™i vom merge la o soră a tatălui tău, acolo nu ni se mai poate întâmpla nimic rău. Clara, ar fi înmormântat locurile acelea pentru totdeauna! Dincolo de râpi È™i de dealuri o aÈ™tepta teroarea È™i asta o făcea să își amintească de perioada când răutatea, sărăcia È™i frigul aproape că au ucis-o. Pădurea prin care treceau era tăcută de parcă È™i ea împărtășea spaima copilei. Copacii cu ramurile golaÈ™e nu miÈ™cau, iar frunzele de sub picioarele lor È›ipau de spaimă. Clara mergea pe potecile înguste, mai mult împinsă de mama ei...Erau înfășurate cu niÈ™te basmale nu atât din cauza frigului ci mai ales ca să rămână necunoscute. Ajunse în faÈ›a unei case Clara se congestionă toată È™i nu era de vină aerul rece de toamnă ci datorită urâțeniei locului....iar în ochi i se citea o groază cumplită provocată de amintiri dureroase. Casa era veche, murdară, rece È™i foarte săracă.Toamna venise de mult iar focul acela astenic È™i ud, din casa mătuÈ™ii Clarei nu reuÈ™ea să se impună. Limbi roÈ™iatice È™i albăstrui se chinuiau să ardă. MătuÈ™a, era o femeie neîngrijită care le-a primit cu reticență È™i fără bucurie. Abia după ce mama Clarei a pus pe masă darurile pentru gazdă, aceasta s-a dus la casa fratelui ei, să îi cheme. Ca un animal care simte primejdia, când a venit monstrul acela, care se chema tatăl ei, micuÈ›a a fugit sub pat È™i nimeni nu a mai putut-o scoate de acolo patru ceasuri. Mirosea atât de urât că biata copilă abia respira, dar È›oalele acelea care acopereau patul atârnau până jos È™i asta era pentru Clara un fel de protecÈ›ie. Nu È™i-a întâlnit fraÈ›ii pentru că nici nu au venit în casă ...mama ei i-a văzut pe drum, iar bagajele acelea grele, pline cu tot felul de lucruri, pe care mama le-a agonisit cu greu pentru copiii ei, le-a luat nemernicul acela care abia aÈ™tepta să le dea pentru băutură. Și acum își aducea aminte mirosul lor de băutură È™i dorinÈ›a de răzbunare...ÃŽn momentele acelea Clara vroia să fugă peste dealuri, în pădure, cu riscul să cadă în mlaÈ™tini sau să fie mâncată de fiare dar să scape de acolo. Se ruga la Merien să o primească în mormântul ei...să o È›ină în braÈ›e, să o legene È™i să îi aline sufletul. De multe ori, Clara, se aÈ™eza, cu gândul, într-un sicriu È™i stătea acolo să vadă ce simte, vroia să înÈ›eleagă cum îi este acum surioarei ei mai mari. Mai târziu È™i-a dat seama mama ei că a obligat-o să meargă acolo È™i nu a făcut bine. A crezut că anii au È™ters din mintea Clarei perioada aceea tristă dar nu era nici pe departe aÈ™a È™i chiar de-ar fi, ideea de a-i împrospăta astfel memoria era dea dreptul sadică. Clara a tremurat ore în È™ir, iar lacrimile nu i s-au oprit până nu a reuÈ™it să îi smulgă mamei promisiunea că nu o va mai duce acolo niciodată...È™i mama ei a priceput… A fost pentru ultima oară când a supus-o unui asemenea chin. A înÈ›eles È™i ea că dorul de fraÈ›i nu putea să fie mai mare decât teama de acei monÈ™tri care i-au marcat fiicei sale existenÈ›a. Simbolul încrederii, căsătoria Alsacianul lui Tom era mort de doi ani. Cu două luni în urmă È™i ciobănescul german È™i-a găsit sfârÈ™itul. Au primit ca pe o uÈ™urare moartea câinelui, era orb de trei ani iar viaÈ›a lui era foarte grea. Nu mai aveau nici pisica, pe care au schimbat-o cu alte trei, iar pe ultima au dat-o pentru că Tom nu a fost de acord cu ideea Clarei, să o tundă!...Chiar dacă ea iubea foarte mult pisicile, când a devenit alergică la păr, convieÈ›uirea lor sub acelaÈ™i acoperiÈ™ a fost imposibilă. Acum pervazurile geamurilor din apartamentul lor erau goale, Clara renunÈ›ase la creÈ™terea florilor din ghivece, lăsase geamurile libere să primească lumină È™i soare, pe acolo spunea ea intră acum fericirea de a vedea fiecare zi ca pe o È™ansă. Ce a rezistat atâția ani, înafară de relaÈ›ia lor, era acvariul pe care cei doi îl iubeau È™i îl îngrijeau. Tom făcea în mintea lui o socoteală a anilor care au trecut foarte repede. Parcă mai ieri a cunoscut-o pe Clara, cu peÈ™tiÈ™orul ei din bol, iar acum aveau È™apte ani de când erau împreună, È™i un acvariu de invidiat ca È™i relaÈ›ia lor de altfel! Mereu se gândea cu plăcere la rolul lui din viaÈ›a Clarei dar în fiecare zi aÈ™tepta ca ea să își schimbe părerea în privinÈ›a căsătoriei. - Clara sper într-un răspuns al tău, cinstit: spune-mi tu, care le È™tii pe toate, noi suntem diferiÈ›i sau ne asemănăm? - Iubitule aici se impune să calculăm exact!, glumi Clara. Dacă suntem diferiÈ›i ne vom strădui să devenim asemănători, iar dacă suntem asemănători înseamnă că ne înÈ›elegem aÈ™a de bine încât avem motive de îngrijorare. Numai ce se deosebeÈ™te se atrage!... - Clara, vorbesc serios!... Tom o privea acuzator. Clara, cu filozofia ei, îl făcea să colinde pe drumuri neumblate. Ca să contempli cea mai potrivită pereche din lume, trebuia să te uiÈ›i la ei, dar Tom era norocosul care trebuia să audă asta È™i din gura iubitei lui. - Câte teste mai am de trecut până te hotărăști să devii soÈ›ia mea?.... Dacă ne potrivim ce te mai reÈ›ine să accepÈ›i?... - EÈ™ti nebun după o hârtie Tom? - Nicidecum, vreau doar să È™tiu că voi fi soÈ›ul tău È™i să scap de senzaÈ›ia asta ciudată!... - Explică-mi senzaÈ›ia ta ciudată!... Tom i-a susÈ›inut privirea cu o imobilitate liniÈ™tită È™i i-a răspuns: - Este, ca È™i când nu am reÈ›etă, pentru medicamentul acesta, numit fericire… - Poftim?!?... - Clara, dacă mi-ai oferit tot ce ai avut tu, de ce nu vrei să îmi oferi È™i mâna ta? - Pentru că atunci tu, È›i-ai îngădui răgazul să zburzi căpiat de fericire È™i cine È™tie ce s-ar putea întâmpla... - Din È™iragul de umbre al vieÈ›ii tale sunt unele peste care nu laÈ™i uitarea să se aÈ™tearnă. Nu toÈ›i oamenii sunt la fel. Eu te iubesc È™i îmi doresc să fii mireasa mea! Clara era dăruită cu multă răbdare È™i de aceea au trecut atâția ani...a fost circumspectă, a vrut să îl cunoască peTom din toate privinÈ›ele È™i acum mai era doar o chestiune de timp ca să se anunÈ›e de acord. Dorea ca surpriza să fie pe măsura aÈ™teptării È™i pândea momentul potrivit. ÃŽntr-o luni dimineață, la început de septembrie, leneveau în pat, după obiceiul lui Tom. Clara, mângâiată de cearÈ™aful ce îi acoperea trupul, își plimba o mână prin părul lui Tom È™i zâmbea angelic. - Ce ascunde zâmbetul acesta?...o întrebă Tom. Inima Clarei bătea cu putere È™i căuta cuvintele cele mai frumoase, dar până la urmă nu mai pierdu timpul È™i spuse direct: - DorinÈ›a de a fi mireasa ta! - Cum?...Tom a sărit în vârful patului, împins de cea mai mare fericire… adică... chiar vrei să te căsătoreÈ™ti cu mine? - Da, chiar vreau!, i-a răspuns Clara simplu, am observat că cea mai acută È™i plăcută senzaÈ›ie de bine, am avut-o cu tine È™i aÈ™a vreau să fie toată viaÈ›a! Acum amândoi zâmbeau ca doi miri. - Considerând că nu te-ai răzgândit, i-a spus Clara È™i nu a mai apucat să zică nici un cuvânt...Tom făcea ca fazanul care își chema perechea È™i în pat…i-a prins amiaza care se cuibărea È™i ea în aÈ™ternuturi, sedusă de fericirea lor. ÃŽnstrăinată de viață După unsprezece ani de când erau împreună, Clara, a fost convinsă de cineva să scrie o carte. A acceptat mai mult din dorinÈ›a de a-È™i ocupa timpul...È™i mintea. S-a gândit profund la conÈ›inut È™i până la urmă a optat să fie o autobiografie, în speranÈ›a că punându-l pe hârtie, greul vieÈ›ii ei va deveni mai uÈ™or. Mai spera È™i că cei care o vor citi vor marÈ™a la pasiunea ei pentru subtilități È™i vor înÈ›elege că a scris acea carte tocmai pentru a-i face să înÈ›eleagă că au situat-o greÈ™it pe o treaptă inferioară, a vieÈ›ii. Nu provenienÈ›a trebuia să îi pună eticheta ci valoarea sufletului iar citind acea carte înÈ›elegeai sufletul Clarei. Dacă în copilărie a fost considerată necorespunzătoare din punct de vedere social, toÈ›i cei de atunci trebuiau să cunoască omul de acum È™i să o înÈ›eleagă. Aceasta a fost hotărârea ei finală. Trecea printr-o perioadă de aÈ™teptare a rezultatului unei biopsii È™i asta nu era tot. DoctoriÈ›a care o trata, o femeie inimoasă, cu o ambiÈ›ioasă carieră în a îmbunătăți evoluÈ›ia omenirii, a ameninÈ›at-o cu o operaÈ›ie, de care Clara nici nu vroia să audă. - Iubita mea, îi spunea Tom, destinul nu poate să te mai supună unei asemenea încercări. Ai să vezi că rezultatele vor fi bune. - Și eu vreau să cred la fel, dar timpul, aÈ™teptarea, mă omoară. ÃŽn fiecare minut îmi vine să dau telefon să întreb dacă nu au apărut... Reluau subiectul în fiecare zi. Palidă È™i schilodită de injecÈ›iile, pe care nu le mai suporta, Clara, vroia să pară în faÈ›a soÈ›ului ei radioasă È™i zâmbitoare. I s-a elogiat, prea mulÈ›i ani, puterea de a lupta pentru a bâjbâi acum printre deznădejde È™i panică. - ÃŽÈ›i aminteÈ™ti ziua când ne-am cunoscut?... - Sigur că îmi amintesc iubito, a fost dragoste la prima vedere!... - Tom îți pare rău?... El, s-a gândit o clipă, ca să guste intensitatea amintirilor evocate È™i apoi i-a răspuns: - Cum poÈ›i să mă întrebi aÈ™a ceva, Clara? Nu o să îmi pară rău niciodată!... - Mă gândeam...pentru că sunt… poate È›i-am înÈ™elat aÈ™teptările, tot timpul am fost bolnăvicioasă... - Am făcut alegerea perfectă! - Nu poÈ›i da o definiÈ›ie la ce ai spus? Și cred că este prea devreme să faci o astfel de afirmaÈ›ie.... - Ce contează, este concluzia la care am ajuns după atâția ani… certitudinea mea este că nu am greÈ™it! - Ideea că poate regreÈ›i îmi zdruncină complet raÈ›iunea. - Știi, de câte ori pășesc în faÈ›a unei oglinzi, dacă tu nu eÈ™ti lângă mine, sunt cel mai urât bărbat. Clara te iubesc È™i îți voi fi alături toată viaÈ›a! - Poate viaÈ›a ta ar fi fost mai uÈ™oară fără mine. Tratamentele mele costă mai mult decât ne permit veniturile noastre, È™tii, mulÈ›i te condamnă că mă răsfeÈ›i È™i de aceea nu am un serviciu, ei nu È™tiu că sunt bolnavă… Clara se duse spre fereastră È™i privi afară. Tom traversă camera, se apropie de ea, o prinse de mână È™i încruntându-È™i sprâncenele lui arcuite È™opti : - Distinsa mea doamnă, nu te afli în poziÈ›ia să mă poÈ›i contrazice...dar numai femeile pot fi atât de invidioase încât să spună aÈ™a ceva!... - Oare de ce femeile sunt rele È™i invidioase?... - Pentru că nu sunt frumoase È™i deÈ™tepte ca tine sau nu au un soÈ› frumos È™i deÈ™tept ca mine...glumi Tom...È™i Clara a zâmbit. ÃŽi era dor de zâmbetul ei, în ultimul timp o vedea doar palidă, chiar nesigură È™i pentru că se apropia Crăciunul, Tom aÈ™tepta să se deÈ™tepte în ea sentimentul de sărbătoare, dar aÈ™teptarea dura de prea mult timp. Asta l-a pus pe gânduri…Mai cerea divinității o minune. E în firea omului să dorească să păcălească moartea, dar cu Clara lucrurile stăteau altfel. Destinul, cum spunea Tom, era dator față de Clara. Chiar dacă au aflat că nu vor putea avea copii niciodată, planul lor de fericire nu a suferit nici o modificare. Trecuse vremea de copii, tot ce conta, era să fie sănătoÈ™i È™i să se iubească. Când a aflat prima dată de boala de care suferă, Clara, s-a întors imediat cu gândul la accidentul pe care l-a avut cu douăzeci È™i patru de ani în urmă. Modificările acelea de suprafață, despre care vorbea doctorul, au existat tot timpul, dar dacă a fost afectată È™i în interior?... È™i acum iată urmările!..Dacă atunci au tratat-o superficial...dacă s-a întâmplat ca È™i cu lovitura de la cap?... Clara a fost de multe ori la spital dar întotdeauna era modestă, uimită È™i jenată să deranjeze cu problemele ei. Niciodată nu a îndrăznit să ceară un consult sau o părere, cu privire la lovitura din zona pelviană. Din cauza loviturii de sub bărbie care i-a adus modificări importante la funcÈ›iile maxilarului Clara a suferit ani în È™ir dureri îngrozitoare de cap pe care mulÈ›i doctori nu i le-au tratat cu atenÈ›ie sau mulÈ›i i-au pus un diagnostic greÈ™it ceea ce a afectat-o È™i mai rău. AÈ™a a fost timp de douăzeci de ani până când a cunoscut un doctor psihiatru, un general de armată pentru care recunoÈ™tinÈ›a Clarei nu va fi niciodată suficientă. Clarei îi plăcea să spună, că acestui minunat om, îi întoarce acelaÈ™i respect cu care s-a bucurat de stima lui. Iar pentru Clara a stima pe cineva înseamnă a-l egala cu tine, iar să fie egalată cu generalul cu suflet È™i omenie, o umplea de respect. A fost tratată cu responsabilitate È™i profesionalism, o parte din probleme s-au rezolvat dar mai erau multe care o făceau pe Clara să sufere. Pentru neliniÈ™tile din sufletul ei, pentru È™iragul de umbre rămas, încă simÈ›ea o durere ... dar în viață nu exista perfecÈ›iune. Ceea ce-i de preÈ› nu străluceÈ™te Când părinÈ›ii Clarei au aflat ce diagnostic i s-a pus, nici nu au È™tiut cum să se comporte. Au fost atât de È™ocaÈ›i că orice ar fi spus li se părea că nu este potrivit. Ar fi vrut să fie lângă ea, dar distanÈ›a care îi despărÈ›ea era mare, spuneau ei, chiar È™i pentru o asemenea problemă. După ce au fost purtaÈ›i printr-o grămadă de oraÈ™e, de doisprezece ani locuiau în căsuÈ›a aceea care fusese a bunicului Clarei. Acolo locuia È™i fratele vitreg al Clarei â€nebunul†care acum avea un rânjet bolnăvicios È™i bătrânicios pentru faÈ›a lui subÈ›ire È™i extrem de palidă dar nu mai era speriată de el, nu îl mai vedea decât o dată pe an, când își vizita părinÈ›ii È™i atunci îi duceau cadouri, haine È™i tot felul de bunătăți, iar el se bucura È™i îi iubea mult pe Clara È™i pe Tom...aÈ™a cum putea. Clara avea nouă È™i respectiv paisprezece ani, când, sora È™i fratele ei au fugit din iadul familiei tatălui lor È™i au venit la mamă...dar de ea, fetiÈ›a aceea bălaie È™i plăpândă, nu s-au ataÈ™at niciodată. Pentru că veneau de la periferia lumii, gândeau ca atare. O urau pe mama lor pentru că i-a părăsit, o invidiau pe Clara È™i urau vehemenÈ›a ei față de tatăl lor È™i chiar dacă au stat o perioadă împreună, mezina nu a reuÈ™it să spargă casetele de fier a sufletelor acestora. Abia după ce au plecat fiecare pe drumul lui în viață, relaÈ›ia dintre ei s-a mai aprofundat. Clara îi iubea pe amândoi È™i aÈ™tepta de la ei aceleaÈ™i sentimente dar de cele mai multe ori doar dezamăgirea era sentimentul cu care rămânea mai ales după ce se întâlnea cu fratele ei. Acesta locuia acum gard în gard cu mama lor È™i astfel de câte ori Clara își vizita mama îl vizita È™i pe el. Era foarte rece È™i o È›inea la o distanță pe care Clara s-a chinuit să o parcurgă singură spre inima lui, dar în zadar...tot timpul se izbea de zidul ridicat, intenÈ›ionat, È™i cu toate acestea Clara nu se lăsa, era singurul ei frate È™i spera că într-o zi acesta va înÈ›elege că ea este sora lui. De la cei patru nepoÈ›i Clara nu aÈ™tepta nici un fel de sentiment, erau crescuÈ›i sub înverÈ™unarea distructivă a tatălui lor... Cu sora ei lucrurile stăteau un pic mai bine, cu timpul dezvoltaseră unele afinități, iar de pe la jumătatea relaÈ›iei cu Tom chiar au început să o viziteze în fiecare an. Sora Clarei avea trei copii dar nici unul nu își iubea mătuÈ™a, însă soÈ›ul acesteia se bucura sincer de venirea Clarei È™i a lui Tom È™i aceÈ™tia erau convinÈ™i că doar distanÈ›a,dintre oraÈ™ele unde locuiau, îl făceau pe acesta să nu îi viziteze. Clara era înzestrată cu o energie sufletească mult superioară putinÈ›ei È™i își făgădui-se să reuÈ™ească întregirea familiei, chiar dacă ajungerea la sufletul lor însemna să își aprindă singură paie în cap.... Când au aflat de boala Clarei fiecare a reacÈ›ionat în felul lui... Când deznădejdea cunoaÈ™te bucuria Tăcerea, suspendată într-un gând de panică, nu ajuta la nimic È™i atunci Tom È›inea cu tot dinadinsul să facă conversaÈ›ie. Dorea ca astfel să ducă gândul Clarei în altă parte. - Parcă aveam un aranjament pentru seara aceasta!... - Da, tu ai promis că pregăteÈ™ti ceva deosebit, iar eu abia aÈ™tept să fiu servită! Clara nu își pierduse pofta de mâncare, iar acesta era un semn foarte bun. TotuÈ™i vigilenÈ›a lui Tom nu scădea. Tot timpul se îngrijea să fie hrănită consistent È™i cu regularitate, pentru a nu avea de suferit È™i de pe urma tratamentului. De doisprezece ani, această femeie, a fost sursa lui de fericire, iar acum el îi va răsplăti sentimentele. ÃŽnainte ca ea să se întoarcă în bucătărie, să vadă ce i-a pregătit, Tom s-a surprins întrebându-se: Dacă nu ar mai fi ea, el ce s-ar face?... ÃŽn timp ce mâncau, fiecare era adâncit în gândurile sale... Clara își aÈ™eză tacticoasă tacâmurile în farfurie semn că nu mai serveÈ™te nimic. Gândul ei cutreiera departe, la sora cea moartă care neprihănită fiind, trebuia să o ajute în privinÈ›a sănătății. Tom se gândea cum să își ascundă mai bine mersul nesigur È™i umerii căzuÈ›i, nu vroia să vadă iubita lui cât suferă pentru că ea este bolnavă È™i se ruga, ca ce a fost mai rău să fi trecut. Acum nu era posibil ca el să își exprime dorinÈ›ele dar...o dorea pe Clara È™i dorea ca ochii ei care văzuseră atâtea tragedii să zâmbească din nou. Nu stătea în puterea lui să aducă simțământul de eliberare, dar făcea tot ce putea ca aÈ™teptarea să nu mai doară atât de tare. Și aÈ™teptarea a durat două luni... Când Clara s-a hotărât să sune, momentul a fost greu de depășit, transpiraÈ›ie rece pe frunte È™i pe mâini, inima îi bătea de credea că se va auzi la telefon...nu mai avea aer...iar când doctoriÈ›a i-a spus că rezultatul era bun a scos un sunet înăbuÈ™it... Ar fi vrut să È›ipe de bucurie dar totuÈ™i raÈ›iunea s-a opus. - Mai este cineva la telefon?... întrebă doctoriÈ›a. - Da!.... doamna doctor, dar tocmai pășeam înapoi în viață!... - Mă bucur, dar nu vreau să te las să uiÈ›i că dacă nu te vei opera vei avea unele probleme toată viaÈ›a. - După o astfel de bucurie mă simt ca un nou născut È™i abia de acum încolo voi afla ce mi-a pregătit destinul. - Ne vedem la cabinet, vom încerca aÈ™a cum vrei, cu tratament È™i apoi la următorul consult hotărâm. - MulÈ›umesc...mulÈ›umesc!.È™i până să închidă telefonul își pierdu cumpătul... Asurzit de È›ipetele Clarei de bucurie, Tom primea vestea rezultatelor...nu era cancer! - Adu sticla de È™ampanie, trebuie să sărbătorim! - Desigur, È™i ai să vezi că voi fi foarte conÈ™tiincioasă, voi respecta tot tratamentul È™i am să scap È™i de operaÈ›ie! Se mai gândea încă la doctoriÈ›a cumsecade care nu È™i-a pierdut răbdarea cu ea, nici atunci când Clara a refuzat operaÈ›ia, nici la biopsie când a urlat de durere È™i nici atunci când era atât de speriată că nu putea articula două vorbe dar nici nu reÈ›inea spusele doctoriÈ›ei, apoi Clara aruncă o privire spre ceruri È™i spuse un „mulÈ›umesc†doar de ea auzit. Ninsoarea se oprise, iar starea lor de spirit era delir nemăsurat...încercarea de a-È™i descărca bucuria era pentru fiecare; lacrimi È™i vorbe, amestecate... Au ciocnit, au râs s-au sărutat...ÃŽntre aÈ™ternuturile primitoare cuvintele muÈ™cau buzele care nu se mai dezlipeau pentru a le lăsa să iasă...Era vremea de dragoste! Vremea împlinirilor Acum, în apartamentul, cald, primitor È™i confortabil care invita la odihnă È™i destindere își spunea că a meritat aÈ™teptarea îndelungată. Clara avea libertatea spiritului iar senzaÈ›ia era de dragoste È™i căldură ! Era minunat că putea dărui iubire, tandreÈ›e, răbdare È™i în sinea ei zâmbea cu blândeÈ›e la gândul că iubirea lui Tom care stătuse încătuÈ™ată atâția amar de ani a rupt lanÈ›urile È™i a copleÈ™it-o aidoma unui potop. Trecură anii È™i acum într-o a doua ramă, asemănătoare cu cea de culoarea È™ampaniei, stătea la loc de cinste iubirea dintre Clara È™i Tom, ilustrată într-o fotografie.Acum de fiecare Crăciun făcea cadouri tuturor celor dragi, ochii îi străluceau È™i când alinta copacii, când mângâia scoicile sau se întreba unde au pierit luminile amurgului… acum totul avea perspectivă, se simÈ›ea ca o regină întoarsă din exil È™i se ispășea de îndelungata ei ingratitudine față de Dumnezeu. Acum È™tia să înoate, iubea marea iar de oamenii aceia răi își aducea aminte din ce în ce mai puÈ›in... ViaÈ›a ei a fost salvată de doi mari militari ai armatei, cel în rezervă, „mon colonel†și marele general de brigadă, medic psihiatru la spitalul militar, unde Clara a fost tratată ani la rând, de urmările accidentului È™i traiului din „copilărieâ€, aÈ™a se numeÈ™te perioada, nu că ar fi avut aÈ™a ceva. Generalul a făcut-o să înÈ›eleagă că: cea mai importantă problemă este „problema ta†și că bolile cronice nu îi veneau din senin ci erau pedeapsa dramatică a unui îndelung exces de frig, foame È™i teamă. Colonelul a învățat-o: să se întoarcă în urmă cu aproape treizeciÈ™icinci de ani dar cu fruntea liniÈ™tită de acum, nu cu cea încruntată de atunci. Când a apărut prima cărticică a Clarei colonelul s-a bucurat ca de naÈ™terea unui copil. Bucuria È™i mândria Clarei nu se pot descrie în cuvinte! Colonelul a reuÈ™it să îi ocupe mintea È™i timpul, a reuÈ™it să dea existenÈ›ei Clarei un sens. Distinsa doctoriță a făcut-o să înÈ›eleagă că: într-o căsnicie nu copiii sunt sarea vieÈ›ii. Pentru aceÈ™ti doi mari militari È™i pentru doctoriÈ›a care i-a făcut viaÈ›a frumoasă la 38 de ani, Clara purta recunoÈ™tință la cel mai înalt nivel, iar medicamentul ei de întreÈ›inere era Tom È™i dragostea lui. Tom a fost mândru de reuÈ™ita primei încercări, o cărticică în care Clara își exprima sentimentele, în poezie. Acum iubita lui lucra la un proiect mai ambiÈ›ios È™i anume la un roman...È™i nu era deloc uÈ™or. Clara, trecuse de faza când mai mult È™tergea decât scria. Stătea ore în È™ir în faÈ›a calculatorului È™i folosea prezentul pentru a scăpa de trecut. Refuza oriÈ™ice adaus ca È™i oriÈ™ice ciuntire din exprimarea gândirii teoretice È™i colonelul era mândru că sensibilitatea ei nu se mai exprima prin lacrimi ci prin cuvinte. Clara È›inea la opiniile colonelului, È™tia că este obiectiv, dar nu se lăsa înduplecată să renunÈ›e la armonia cuvintelor. Tom îi reproÈ™a, glumind, că acum este gelos pe „pisica ei electronicăâ€â€¦ în realitate era È™i el recunoscător colonelului pentru reuÈ™itele soÈ›iei lui. „....își mai amintea că la un moment dat fusese motiv de tocmeală între cei doi părinÈ›i, nu a uitat nici noaptea când a căzut din pat È™i a plâns până a adormit acolo jos, unde sufla crivățul iernii pe sub uÈ™a făcută de mântuială, iar al doilea È™i cel mai grav accident, pe care l-a avut la 19 ani, când a căzut dintr-un mijloc de transport în timpul mersului...i-a distrus tinereÈ›eaâ€...dar acum avea senzaÈ›ia că pentru a-È™i recăpăta inspiraÈ›ia trebuia să stea o perioadă departe de viaÈ›a ei dinainte. Dacă ar fi putut pune filosofia în locul norocului atunci i-ar fi fost uÈ™or de scris...S-a ridicat de pe scaun È™i È™i-a auzit genunchii cerându-È™i dreptul la plimbare... - Când trosneÈ™te un ram mă gândesc că e semn de bătrâneÈ›e, al copacului...când trosnesc genunchii mei, bieÈ›ii mei genunchi, È™tiu că necazurile au vrut să mă îmbătrânească înainte de vreme...dar…uneori tinereÈ›ea se întoarce!… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy