încerc să torn o cană
să-mi torn...
nuuu, nu
nu vreau să o pârăsc, doar spun

tot chinui cana, cerc s-o conving
să facă minim de efort
și cu speranța prearănirii
să-mi iasă imposibilul preafericirii

încerc s-o picur, curg... aș vrea
șuvoi să-mi curăț mintea, de nevoi
o storc, strivesc chiar îndrăznesc
dar ea se reculege-n ciob

îmi lasă răni
drept amintiri
durere-n suflet, nu-n priviri
doar nu, de mult, mai am

penibil. softu-i virulent
de invers eu fortez prezent
ce lumea mea de mii de ani
a exersat și-și toarnă apa-n căni

nu cum degeaba încercam, să-mi strecor cana
peste fluidul care-l înconjurat ceream turbat
pe dosul palmei în suspensii ce ținut era, forțat dar degajat
mai bine intru eu în ea, de-un picurat voi aplana.