Veronica Balaj: Sunteți un cunoscut scriitor francez contemporan. Poet, prozator, dar și om politic. În plus, acceptați — îmbucurător pentru noi, românii, faptul că suntem înrudiți prin latinitate. Nu e puțin lucru. Ați primit în 2006 încă un mare premiu adăugat la celelalte din palmaresul dumneavoastră, Premiul Riviers, Quebec. Aveți un renume internațional și asta mă face să vă mulțumesc în mod special că ați acceptat o convorbire cu un scriitor-jurnalist român.

Roland Nnadaus: Suntem rude prin rădăcinile latine. Franța și România s-au întâlnit adesea și în plan cultural.

Veronica Balaj: Să vă cunoaștem, așadar, și prin mărturii nu doar prin cărțile dumneavoastră. Vă voi trimite întrebările.

Roland Nnadaus: (M-am adâncit în timp, răspunsul la întrebările Dumneavoastră m-au obligat să privesc asupra mea, să fac o întoarcere în mine însumi). Am început să scriu de la vârsta de 13 ani. Primele publicații au fost în reviste. Prima carte Maison de paroles (Casa cuvintelor) scurte povestiri a fost publicată în „Mercure de France”: aveam 23 de ani. După asta, n-am încetat să scriu și am publicat 60 de cărți, cele mai multe sub nume propriu, câte una sub pseudonim. Am scris 20 de romane, două trilogii, pamflete, povestiri și cântece, dar mai ales poezie (în versuri și câteodată în proză).

Veronica Balaj: V-aș ruga să vă referiți la ce anume vă reprezintă în viața de fiecare zi. Cărțile scrise de Dumneavoastră sunt, desigur, reprezentarea complexă a ceea ce sunteți ca personalitate artistică, socială, dar, pentru împlinirea acestora, trebuie să existe niște elemente care ajută, care fac parte din eșafodaj.

Roland Nnadaus: Cuvintele și mâinile: iată ce mă definește întrutotul. Aceasta pentru că eu am făcut și politică. Am fost ales 31 de ani: am ajuns în marș până aici. Totuși, în același timp nu am încetat să scriu și cred că asta m-a salvat. Evident, totul a însemnat o încărcătură a timpului meu: n-am dorit prea mult. Pentru a scrie, m-am împărțit între casa mea de la țară și micul meu apartament din Guyancourt (care se-aseamănă cu un ascensor plin de cărți pe pereți).

Veronica Balaj: Locul scriitorului în lume, o permanentă căutare?

Roland Nnadaus: Cred că locul scriitorului în lume este la răscrucea dintre real și imaginar, acolo unde Cuvântul se reîncarnează. Romancierul este fără îndoială mult mai aproape de real și contingentul său decât poetul — percepția revelează chiar mai mult decât absolutul. Deci un romancier scrie despre o istorie de dragoste, date, circumstanțe, în timp ce poetul va cânta mai cu seamă Dragostea, chiar dacă el este fericit sau trist.

Veronica Balaj: Credeți în arta ca oglindă terapeutică? În care ne privim, ne căutăm chipul dorit? O dorință subtilă, purtată în noi, în ideea de a ne regăsi?

Roland Nnadaus: Nu cred că arta este o terapie decât pentru artist. Din contra, ea poate fi un fel de catharsis pentru public. Dar în acest domeniu, arta de masă, dominată de imagine și tehnologie este mult mai puternică decât modesta poezie, chiar și cea care poate bulversa…

Veronica Balaj: Pentru un poet, cuvintele sunt… devenire. Pot fi spirit, fascinație, poveste. Pentru a fi „dirijate” precum simte artistul, e nevoie de forță. Vă luptați cu cuvântul sau îl supuneți ușor?

Roland Nnadaus: Daa, scrisul este totdeauna o luptă pentru autor cu el însuși. Și cu cuvintele. Meseria de poet, de scriitor, este Limbajul. O poezie este ceva mult mai important decât o simplă expoziție a unei stări de suflet sau a unui joc de limbaj. Cine a ales să treacă prin scris, trece prin durabilitate în timp. Și acela are exigența muncii de la nuanțe, subtilități până la lacrimi. În ce mă privește, am încercat să nu mă repet, să nu fac niciodată același lucru: nu sunt un meseriaș „industrial” al limbajului, nici un explorator al lecturilor mele, acel gen de tip care, când a găsit un filon, îl urmează până la capăt, până la epuizarea, nu doar a filonului, ci a lui însuși și a cititorilor săi.

Veronica Balaj: Poetul își suprapune imaginea sa asupra societății? Trebuie să se implice în social? Ați făcut politică mulți ani, poetul din Dumneavoastră, desigur, nu putea sta departe.
Roland Nnadaus: Se interferează. Prin consecință poezie nu consistă, nu înseamnă o conveniență nici „a face frumos”, este o îndeletnicire esențială a umanității. Pentru poet această esență impune un comportament total diferit, personal, individual înscris în societate.

Veronica Balaj: Nu poate pluti…

Roland Nnadaus: Fiecare operă a sa este ca un tablou pentru pictor, o baliză, o bornă pe drumul creației. Asta necesită, desigur, talent, dar impune și multă muncă reală, aproape artizanală… dar ce greu poate să vadă dacă opera este desăvârșită reușită…

Veronica Balaj: Cum vedeți această veche și totuși nouă, repetabilă interferență între specificul național și cel universal în scrisul contemporan? Universal și național.

Roland Nnadaus: Toate marile opere sunt universale. Toți scriitorii sunt înrădăcinați într-un teritoriu, o istorie, un grup uman. Geniul lor constă în a depăși contingentul (actualitatea) și aleatoriu, pentru a întâlni universalul uman, revenind la sursele preistorice ale Cuvântului. El poate fi chiar ființa de dinainte, ceea ce André Bréton numea „Superiorul Necunoscut”, putem uneori să-l numim Dumnezeu. Așadar, poetul atrage eternitatea în timp ce muritorii trec și mor.

Veronica Balaj: În societatea modernă, atât de dinamică și… „inteligentă”, valorile culturale din țările care nu au o limbă de circulație, nu sunt totuși cunoscute. Literatura Franței a fost totdeauna pentru România, un model. Cum se vede azi, literatura română, literatura străină în Franța?

Roland Nnadaus: Literatura străină e foarte puțin cunoscută, dar referitor la literatura română, pe lângă că avem în comun originea latină, avem și o istorie intelectuală și afectivă foarte puternică. Îmbucurător că sunt reviste și povestiri internaționale, totuși prea puțin numeroase pentru a umple aceste lacune. Dar în România, precum și în Quebec și Belgia, de exemplu, poezia este foarte vivantă, asemănător ca-n Franța.

Veronica Balaj: Parisul, mai este încă forța culturală a Europei? Opera care nu e cunoscută la Paris, care nu poartă amprenta sa, nu are atâta ecou. Cel puțin noi, românii, mai suntem atrași de ideea, Paris egal capitala spirituală.
Roland Nnadaus: Nu! Parisul nu este acea capitală intelectuală visată. Parizienii limitați în câteva grupări din câteva cartiere (ca Saint-Germain-des-Prés) a sufocat puțin câte puțin activitatea creatoare spre profitul unei piețe mediocră cultural. Eu cred că reînnoirea literaturii se va face în catacombe: a și început, sunt mici inițiative, mici reviste, mici edituri - dar care sunt marii descoperitori.

Veronica Balaj: Apariția în forță, acroșantă, a bibliotecilor virtuale, a operelor publicate pe internet, este un pericol pentru cărțile tipărite tradițional? Pentru bibliotecile tradiționale? Cum vedeți această bi-existență?

Roland Nnadaus: Nuu. Nimic nu va înlocui niciodată cartea. Prima cucerire a umanității, stația sa de început spiritual în timp a fost cuvântul. A doua cucerire: punctul — stația sa spirituală este același moment cu scrisul. A treia cucerire contemporană: zborul acompaniat de imagine și de virtual. Dar nici o cucerire nu a înlocuit-o pe precedenta! De acea azi, se dezvoltă tot mai mult mediatecile decât strict, bibliotecile.

Veronica Balaj: Timpul, îl percepeți ca pe un aliat? Un inamic față de care trebuie diplomație și apoi să încheiați un pact?

Roland Nnadaus: Fără noi, timpul nu există! De altfel, fiecare are propriul său timp care se modifică de-a lungul vieții sale: un minut al tinereții omului nu e același lucru ca un minut din bătrânețea sa. Moartea este cea care face timpul. Ea este cea care însoțește viața și la sfârșit, într-o zi o depășește. Pentru un artist, această cursă nebună împotriva ceasului, a clipei, este totodată o cursă cu eternitatea. De aceea Cuvântul caută totdeauna să se încarneze într-o epocă… Câteva sunt circumstanțe, altele sunt incluse, dificultăți întâlnite pentru a le desăvârși.


14 ianuarie 2008