am văzut-o pe Mariana Brăescu Silvestri... plângând! dar lacrimile acelea întreceau cadranele lumii, năvăleau... căutând! alt înțeles al timpului, altă ieșire! ca și cum... acel sfârșit ar fi fost o glumă! ca și cum... dacă ar fi dat perdeaua la o parte, Artur Silvestri ar fi apărut printr-un surâs!
am văzut-o pe Mariana Brăescu Silvestri... plângând! și-atunci mi-am dat seama că a avut parte de multă iubire! și acea disperare a privirii ei... a fost ca un pumnal, îl mai simt și acum în piept! m-am căsătorit fără să iubesc, mi-am trăit viața fără să iubesc! am fost ca un perete, pe care a crescut un tablou... doar din vise! visând alt bărbat, pe Felix! iubire pierdută!
am înțeles-o pe Mariana Brăescu Silvestri... și-am plâns și eu cu ea! și viața, și moartea, și adevărul, și minciuna! m-am păcălit!!! și lacrimile mele seamănă cu lava unei mări lunare... îmi netezesc zilele și nopțile, dar nu voi uita niciodată tăcerea strigătului! m-am păcălit!!! sunt jumătatea unui timp, care a alunecat în alt timp, unde cresc doar vise cu zăpezi de tămâioare...
citesc despre Marga Barbu... s-a stins o stea! citesc despre o femeie și despre rolurile pe care le-a jucat, cu primăvară în ochi! și printre rânduri, citesc și despre iubirea ei pentru Eugen Barbu! cum nu a uitat buchetele mari de magnolii, pe care le primea de la el... cum nu i-a șters numele de pe soneria casei... „îl tot aștept, și el știe”, spunea Marga Barbu, și cred că și Mariana Brăescu Silvestri... ar spune la fel!
plâng, pentru că eu m-am născut să ard în povestea unei vieți de iubire! dar... unde e iubirea mea? în casa altei femei? în casa unui poem? îl tot aștept, și el știe... „pulsul îmi măsoară lutul în alergare... mă sparg, ca o mare, bolnavă de-atâta căutare... și timpul mă prinde în ore, și orele mă prind în vis... și visul mă prinde în tine, minut, poemul lacrimei de pământ.” (in running - 1 aprilie 2009, 14:53)

1 aprilie 2009, 19:14