am murit ieri la trei și un sfert.
a vrut să o tai cu lama pe umărul stâng.
avea un fetiș cu umărul ăla.
dar eu nu distingeam umărul stâng de umărul drept.
mi-a spus că sunt daltonist.
atunci am început să văd în culori.
până să vină ea vedeam totul în alb și negru.
câteodată era doar negru.
ea mi-a deschis paleta.
și mi-a dat culorile ei.
dar odată cu ele mi-a dat și virusul...
care s-a implantat
direct
și adânc
în atriul drept.
i-am spus asta, dar nu a vrut să mă asculte.
adevărul este că nu distingea atriul drept de cel stâng.
și până să vină ea...toate rănile mi-au fost făcute în atriul stâng.
și era bine.
nu mă durea.
aveam imunitate la viruși în acel atriu.
dar virușii din vârful cuțitului ei mă doreau doar pe mine.
și atunci ea... a înfipt cuțitul chiar în atriul drept.
iar eu m-am simțit ca și cum ar fi fost dintotdeauna acolo.
mă durea și totodată îmi plăcea.
era o durere dulce.
dar nu a vrut să o facă...știu acum...căci era și ea daltonistă...ca mine...
era ca mine.
era doar alta.
era doar alta ca mine.
era… și încă mai este. ea este acum. e printre voi. e cu voi.
râde...poate râde...sau poate plânge.
dar eu... eu nu mai pot să râd. nu mai pot să plâng.
căci am murit.
atunci.
la trei.
și un sfert.
acum sunt doar mort.
sau așa am fost dintotdeauna?