agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-28 | [This text should be read in romana] | Submited by serban georgescu
Dușmanilor mei: Dacă voi vă socotiți puri, sunt fericit să fiu un ticălos.
Cu cât o literatură se dezvoltă È™i se rafinează, cu atât mai puÈ›in contează „sentimentul†în cadrul ei. De la un moment dat el este izgonit aproape cu desăvârÈ™ire. Literatura devine atunci o tehnică È™i nimic mai mult – ca în FranÈ›a la ora actuală. ImperfecÈ›iunile CreaÈ›iunii sar în ochi la tot pasul È™i-n fiecare detaliu. Ce lucru de mântuială! Franceza e o limbă a cărei sevă a secat; iată de ce poemul, romanul, filozofia, totul apare în această limbă ca un exerciÈ›iu, ca o scamatorie de virtuoz. Vizitatorilor care-mi văd masa de lucru È™i care mă întreabă: „Aici scrieÈ›i? – îmi vine să le răspund „Nu scriu NICÃIERIâ€. La urma urmei, prostia e preferabilă vulgarității (care e compatibilă, din nefericire, cu inteligenÈ›a È™i chiar cu spiritul). Să abandonăm totul. Să avem curajul È™i pudoarea de a crăpa în singurătate, ca elefanÈ›ii È™i ca È™obolanii. „AÈ›i ajuns la un impas†îmi reproÈ™ează unul È™i altul – stranie obiecÈ›ie. Despre FLORILE RÃULUI s-ar spune oare că duc la un impas? Când reflectez la un lucru, mă gândesc la SOLUÞIE mai puÈ›in chiar decât ar face-o un poet. B. scrie într-un ziar german că cei mai mari stiliÈ™ti printre eseiÈ™tii din FranÈ›a sunt Roger Caillois È™i cu mine: să admitem că afirmaÈ›ia ar fi adevărată. Să vedem care e motivul ei adânc: Caillois scrie bine fiindcă se bâlbâie; eu fiindcă vorbesc împiedicat. N-aÈ™ fi făcut niciodată un efort de stil dacă aÈ™ fi putut articula cum trebuie. Cei ce vorbesc cu uÈ™urință (oratorii È™i amatorii de discuÈ›ii) scriu în genere prost. Dificultatea de a ne exprima, obstacolele, caznele pe care le întâmpină cuvântul, VORBIREA, sunt cele care ne constrâng să cântărim (sau MÂNGÂIEM) cuvintele atunci când scriem. (Să ne gândim la exemplul lui Valéry, acest bâlbâit tipic.) Duminică la È›ară. M-am plimbat spre Saint Chéron, pe podiÈ™. Criză de melancolie, sentiment acut că voi fi pururi SINGUR, orice s-ar întâmpla. – Câtă vreme umblu È™i obosesc, totul e în regulă, de cum mă opresc însă, mă cuprind iarăși umorile È™i gândurile mele obiÈ™nuite. Nici măcar „natura†nu poate să m-ajute; dimpotrivă, favorizează crizele mele de urât. Cât e de falsă ideea mea că dacă aÈ™ trăi la È›ară, aÈ™ fi cu totul altul, lecuit de obsesiile mele. Adevărul e că tăcerea È™i singurătatea nu mă pot face să uit neajunsurile mele È™i că nu există LOC pe pământ unde aÈ™ putea fi diferit de ceea ce sunt. Fericirea nu-i un remediu pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează, căci se hrăneÈ™te cu aceeaÈ™i lăcomie È™i din plăcerile, È™i din durerile noastre. Totul îi cade bine, PE SOCOTEALA NOASTRÃ. Cine sunteÈ›i? Sunt un STRÃIN – pentru poliÈ›ie, pentru Dumnezeu È™i pentru mine însumi. Deunăzi, la editorul meu, am înghiÈ›it un refuz care ÃŽN MOD NORMAL ar fi trebuit să mă înfurie È™i să mă silească să fac o scenă. N-am zis nimic, m-am stăpânit, È™i bine am făcut. A È™ti să te domini – lucru pe care nu-l poÈ›i face ÃŽN CHIP FIRESC decât dacă te tragi dintr-un neam de sclavi. Sunt uluit de cantitatea de cărÈ›i care nu-mi spun nimic, care nu mă privesc È™i cărora mi-e cu neputință să le recunosc o valoare obiectivă. ȘTIU că n-ar fi trebuit să fie scrise. AbÈ›ine-te să dojeneÈ™ti pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu È™i mai puÈ›in ca ei. Nimic nu-i mai sterilizant pentru un poet decât să citească alÈ›i poeÈ›i. La fel, a citi filozofi (e tocmai ce fac profesorii), înseamnă a te condamna să nu ai niciodată nici măcar un gând filozofic. 6 aprilie 1965 – Aseară la sala Pleyel, PATIMILE DUPà IOAN, cu Berliner Chor. EmoÈ›ie intensă. „A muri nu înseamnă nimic, moartea e o formă a bucuriei†– acesta e refrenul pe care mi-l cântam. AbsenÈ›ii au mereu dreptate – în viaÈ›a literară. Scriitorul nu trebuie să SE ARATE. E nimerită remarca potrivit căreia specialistul este omul CARE AFLà TOT MAI PUÞINE lucruri. Omul e fără îndoială o apariÈ›ie extraordinară, dar nu o REUȘITÃ. 22 aprilie 1965 PreÈ› de cinci ore m-am luptat să adorm, mi-am pus chiar un supozitor cu morfină. Spre ora 4 dimineaÈ›a, în fine ceva s-a dat bătut, iar eu m-am scufundat în beatitudinea inconÈ™tienÈ›ei. ÃŽntr-o carte despre budismul zen a lui A. W. Watts, citesc următoarele: „But the anxiety-laden problem of what will happen to me when I die is, after all, like asking what happens to my fist when I open my hand, or where my lap goes when I stand up†Singurul mod de a te întâlni în adânc cu celălalt este să te ocupi de tine È™i numai de tine, de ceea ce e mai adânc în tine. „AltruiÈ™tiiâ€, filantropii, spiritele „generoase†nu înÈ›eleg È™i nu ajută cu adevărat pe nimeni; sunt oameni care au energie de cheltuit, atâta tot. 3 mai 1965 De două săptămâni umblu în cipici din pricina operaÈ›iei pe care am suferit-o la piciorul stâng. Astăzi, după o scurtă plimbare, în momentul când traversam piaÈ›a Odéon ca să mă-ntorc acasă, un cui ruginit mi-a intrat în acelaÈ™i picior. Scriitorul profesionist e o invenÈ›ie a epocii burgheze. Cunosc toate formele de laÈ™itate, afară de cea INTELECTUALÃ. Am, fără doar È™i poate, un anumit curaj înaintea hârtiei albe. (Trebuie s-adaug totodată că n-am scris niciodată nici măcar un rând împotriva convingerilor mele) „CunoaÈ™te-te pe tine însuÈ›i†– nicicând n-a fost blestemul exprimat într-o formulare mai scurtă. B.T., prieten din copilărie, îmi scrie că e amărât fiindcă nu s-a putut „realizaâ€. E o amărăciune nejustificată. Fiecare se realizează în felul lui. Iar cei ce cred c-au rămas mai prejos de posibilitățile lor se înÈ™eală. N-au decât să privească la cei care au reuÈ™it, care au dat totul È™i care, fie ca urmare a meritului, fie ca urmare a È™ansei, sunt cunoscuÈ›i: niÈ™te epave, niÈ™te zdrenÈ›e, niÈ™te RATAÞI. – Am oroare de toÈ›i oamenii ăștia care s-au REALIZAT È™i sunt socotiÈ›i astfel de toată lumea. N-am nimic de învățat de la ei, mă plictisesc în preajma lor; în timp ce lângă ceilalÈ›i, ce impresie de bogăție! FeriÈ›i-vă de toÈ›i aceia care au o operă în urma lor! Zile, săptămâni, luni întregi în care nu pot să fac nimic, Sà SIMT nimic: sunt lemn, sunt piatră, sunt abstracÈ›ie. Refuz să-mi imaginez ce poate prevesti o asemenea stare. E ca È™i cum toate fiinÈ›ele ar fi moarte, iar eu, supravieÈ›uitorul – mai mort chiar decât ele. Omul nu este doar un animal bolnav, el e PRODUSUL maladiei. Nu sunt un scriitor, sunt un ins care caută; duc o luptă spirituală; aÈ™tept ca spiritul meu să descopere o lumină ce nu are nume în limbile noastre. Oricărui gânditor îi trebuie un minimum de cinism, altminteri îl paÈ™te imbecilitatea. Nu la operă aspir, ci la adevăr. Nu să produc, ci să CAUT. Preocupările mele nu sunt ale unui scriitor, să fie oare ale unui înÈ›elept? Nici gând. AÈ™ vrea să fiu un ELIBERATOR. Să-l fac pe om mai LIBER față de sine însuÈ™i È™i de lume; È™i, ca să reuÈ™ească, să-i permit să folosească TOATE CÃILE. Să nu se-ncurce în nici un scrupul pentru a învinge servitutea. Eliberarea cu preÈ›ul dezonoarei. S-a calculat că, pentru a-È™i construi cochilia, o STRIDIE trebuie să filtreze prin corpul ei apă de mare – cam de cincizeci de mii de ori cât propria-i greutate. Unul din motivele pentru care, în yoga, se reglează respiraÈ›ia este acela că respiraÈ›ia e socotită o continuă rugă. Pliniu, care locuia la È›ară, scrie despre ocupaÈ›iile citadinilor: „Luate separat È™i în momentul împlinirii lor, fiecare din aceste acte pare indispensabil; È™i totuÈ™i, când vrei să le priveÈ™ti de departe È™i luate împreună, n-au nici o însemnătate È™i nu lasă nici o aducere-aminte.†Arta, nu filozofia, e aceea care SIMTE amenințările ce planează asupra speciei noastre. Să nu fii contemporanul nimănui. De ce nu mă desprind de Marc Aureliu, de Epictet, de Buddha, de Zen È™i aÈ™a mai departe? De ce recurg la ei aproape în fiecare zi? Ce aÈ™tept de la ei? – Văd un singur răspuns: să învăț să nu mai sufăr È™i să-mi minimalizez mizeriile. Prin mijloacele mele proprii nu reuÈ™esc – È™i tocmai aste e MIZERIA mea. Legăturile cele mai profunde între fiinÈ›e se creează prin muzică. Succesele duc la blazare; le acceptăm ca pe un lucru de la sine înÈ›eles; în schimb în faÈ›a fiecărui eÈ™ec reacÈ›ionăm ca È™i cum ar fi primul; experienÈ›a nu joacă aici nici un rol, nu e de nici un folos. Ce profundă este expresia A SE ÃŽNARMA cu răbdare! Dar tocmai de asta suntem cel mai puÈ›in capabili. 17 ianuarie 1966. Ieri, duminică, petrecut È™ase ore în pădurea Rambouillet. Ningea, aÈ™a încât a fost o exaltare neîntreruptă. Parcă mi-aÈ™ fi regăsit copilăria. După ce scriu o carte, simt o mare dorință s-o neg, pe ea È™i pe toate celelalte; dar nu izbutesc, căci nu pot să-mi repudiez propriul LEBENSGEFÃœHL, nici să adopt un altul, de vreme ce acesta se confundă cu cvasitotalitatea trăirilor mele, cu însăși existenÈ›a mea. ÃŽmi e cu neputință să-l schimb ori să-i prefer un altul. Diogene: „ÎnÈ›eleptul este imaginea Zeilor. Zeii nu au nevoie de nimic; cu cât ai mai puÈ›ine nevoi, cu atât te apropii de ei.†Cel mai mare serviciu ce i se poate face unui scriitor e să fie împiedicat să publice È™i mai ales să scrie – UN ANUME RÃSTIMP. Ar trebui, spre binele său, să existe regimuri tiranice de scurtă durată care să aibă ambiÈ›ia de a suprima orice activitate intelectuală. Pericolul pentru un scriitor este de a se RISIPI, de a nu avea timp să acumuleze. Libertatea de exprimare NEÃŽNTRERUPTà e nefastă: ea atentează la REZERVELE spiritului. Eram cu toÈ›ii în CarpaÈ›i. Nepotul meu avea vreo trei-patru ani. ÃŽntr-o după-amiază, cum treceau niÈ™te nori uriaÈ™i, ne cheamă: „VeniÈ›i să vedeÈ›i. CERUL a plecat.†Monotonia în natură iar nu în uzină – la asta ar fi trebuit omul să rămână, dacă ar fi acÈ›ionat în propriul său interes. Un scriitor care se respectă, mai mult se teme de succes, decât îl doreÈ™te. De ce mă interesează omul atât de mult încât mi-am făcut din el unica preocupare? Nu e cumva o cale ocolită pentru a-mi masca obsesia pentru eul meu, drăguÈ›ul de eu? Româna – limba cea mai urâtă È™i mai poetică dintre toate. Iar dacă românii nu sunt mari poeÈ›i, motivul e că limba nu opune nici o rezistență È™i nu constituie un obstacol de trecut. TentaÈ›ia facilității e mare È™i e de înÈ›eles că-i cedăm. ... Să te retragi la nesfârÈ™it în sine, ca Dumnezeu după Facere! Orice om care vânează laude sau numai aprobarea celorlalÈ›i dovedeÈ™te că nu e destul de orgolios. Poetul care meditează la limbaj dovedeÈ™te că e un poet pe care poezia l-a părăsit. La Rochefoucauld a refuzat să intre în Academie de frica discursului de rigoare. ÃŽntotdeauna am vrut să fiu singur sau chiar unic, dar niciodată în fruntea altora. ÃŽmi repugnă total să poruncesc, să exercit o autoritate, fie ea È™i spirituală. AÈ™ prefera să fiu orice dar nu zeu. Urăsc orice formă de consacrare, îndeosebi cea supremă – fie È™i numai ideea ei mă scoate din fire. Nu-mi place decât retragerea în umbră, cu orgoliul pe care-l implică. Să fiu cineva fără ca lumea s-o È™tie – aspir la asta prin fire, mai mult decât prin calcul sau „idealâ€. Un om nu poate deveni mai bun decât dacă, printr-un accident, ajunge să-È™i piardă ambiÈ›iile. Dacă am înÈ›eles ceva în viață, o datorez calității mele de ÃŽNVINS. EÈ™ecul e, în plan filozofic, PROFIT SUTà LA SUTÃ. Din momentul în care te simÈ›i absolut singur, tot ce trăieÈ™ti È›ine mai mult sau mai puÈ›in de religie. Omul care È™i-a învins TOTAL egoismul, care l-a lichidat complet, nu mai supravieÈ›uieÈ™te decât douăzeci È™i una de zile – susÈ›ine o È™coală vedantică modernă. Boală reală sau imaginară, pentru mine e totuna. Vreau să spun că întotdeauna mă doare CEVA, că am conÈ™tiinÈ›a dureroasă a neputinÈ›ei mele de a fi sănătos. Nu atât trupul cât FIINÞA mă doare. Una din ultimele dispoziÈ›ii testamentare ale lui Schopenhauer e următoarea: „Cuprins de indignare din cauza ruÈ™inoasei mutilări la care mii de scriitori fără minte supun limba germană, mă văd silit să fac următoarea declaraÈ›ie: Blestemat fie omul care, în viitoarele ediÈ›ii ale operei mele, va schimba ceva cu bună È™tiință, o frază sau numai un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuaÈ›ie!†Cine l-a făcut să vorbească aÈ™a – filozoful sau scriitorul din el? Mai curând amândoi deodată, ceea ce e o combinaÈ›ie extrem de rară. Un hegel n-ar fi proferat asemenea blestem! Și nici un alt filozof de mare clasă, cu excepÈ›ia lui Platon! Când scrii, cât durează eleborarea, tot ce ai spus È›i se pare important – când în sfârÈ™it ai scris sau publicat, ce trezire! Orice creaÈ›ie este un vis (iar asta e valabil pentru însăși CreaÈ›iunea). Pe unii (Proust, Hitler...), perspectiva morÈ›ii îi incită la o activitate dezlănÈ›uită; vor să TERMINE totul, să-È™i încheie opera, să devină veÈ™nici prin ea; nu mai au de pierdut nici o clipă, ideea propriului sfârÈ™it îi stimulează. Pe alÈ›ii, aceeaÈ™i perspectivă îi paralizează, îi duce la o înÈ›elepciune sterilă È™i îi împiedică să lucreze: la ce bun? ÃŽn loc să-i îmboldească gândul morÈ›ii le favorizează apatia, pe când celorlalÈ›i le trezeÈ™te toate energiile, bune sau rele. Cine are dreptate, unde e bunul simÈ›? Greu de spus, cu atât mai mult cu cât amândouă reacÈ›iile se justifică. Totul depinde de înclinaÈ›iile noastre, de natura noastră. Ca să cunoÈ™ti pe cineva cu adevărat, ar trebui să È™tii ce EFECT are asupra lui gândul morÈ›ii: îl imboldeÈ™te sau îl paralizează? Ferice de cei care se pun pe treabă la gândul că vor muri, care găsesc în această idee un impuls dintre cele mai vii! Mai rău de cei care depun armele È™i aÈ™teaptă, căci au PREA MULT timp pentru a se gândi la sfârÈ™itul lor. Ei mor în fiecare clipă pe care o consacră ideii de moarte: sunt muribunzi în sensul propriu al cuvântului, niÈ™te muribunzi INEPUIZABILI. Cred că aÈ™ fi cel mai prost psihiatru, pentru că mi-aÈ™ ÃŽNÞELEGE toÈ›i bolnavii È™i le-aÈ™ da dreptate. Este neelegant să te plângi de viață câtă vreme poÈ›i să-È›i asiguri un ceas de singurătate pe zi. Elie Wiesel, evreu din Sighet, din nordul Transilvaniei, îmi povesteÈ™te că a revenit în oraÈ™ul natal, acum doi ani. Nu se schimbase nimic, doar că lipseau evreii. ÃŽnainte de a fi ridicaÈ›i de naziÈ™ti, au ascuns în pământ bijuterii È™i alte bunuri. El însuÈ™i îngropase un ceas din aur. Ajuns la Sighet, trage la hotel È™i, în plină noapte, merge să caute ceasul. ÃŽl găseÈ™te, se uită la el, dar nu poate să-l ia. Are senzaÈ›ia că ar comite un furt. ÃŽn oraÈ™ul fantomă, oraÈ™ul său, nu întâlneÈ™te nici un cunoscut, el e singurul supravieÈ›uitor al masacrului. Nu privi nici înainte, nici înapoi, priveÈ™te în tine însuÈ›i, fără teamă sau păreri de rău. Nimeni nu coboară în sine atâta timp cât persistă în superstiÈ›ia trecutului È™i a viitorului. 9 iunie 1966. Ieri, plimbare la È›ară. Aproape zece ore de mers pe jos între Limours È™i Rambouillet. Din nou păsările. Fiecare cântă fără să-i pese de celelalte, fiecare se repetă la nesfârÈ™it. Natura e refuzul originalității. Am moÈ™tenit un trup cu care nu mai È™tiu ce să fac. Ah, părinÈ›ii ăștia care n-au putut să se abÈ›ină! ÃŽn timpul acceselor de orgoliu, adu-È›i aminte de modul în care ai fost conceput; nimic nu îndeamnă mai mult la modestie, nici măcar moartea. Dacă vrei să păstrezi un strop de respect pentru tine însuÈ›i, nu te gândi prea des la procesul dezgustător căruia îi datorezi existenÈ›a. A suferi înseamnă a PRODUCE cunoaÈ™tere. ÃŽn crizele mele de plictis, stomacul È™i creierul sunt cele mai VÃTÃMATE. E ca È™i cum în ele s-ar forma o otravă, o substanță corozivă, un acid agresiv È™i distrugător. Ieri, la biblioteca Institutului pedagogic am frunzărit vechiul dicÈ›ionar român-francez al lui Damé. Toate cuvintele româneÈ™ti – de o forță, de o poezie extraordinară; echivalentul lor francez – găunos, insipid, convenÈ›ional, DIDACTIC; e LÃTINIE în sensul cel mai rău al cuvântului. Pentru a trăi mult, trebuie învinsă „voinÈ›a de a trăiâ€, cramponarea încăpățânată de viață. Buddha a murit octogenar, Pyrrhon, nonagenar. Acreala este semnul unei suferinÈ›e incomplete. Părerea unui scriitor contemporan despre un alt scriitor contemporan nu valorează nimic. E ca È™i cum ai lua în seamă părerea unei È›aÈ›e despre altă È›ață. Orice exaltare implică o dorință de a muri. Ceea ce triumfă la hotarul extazului e voinÈ›a de a dispărea, BEÞIA IREPARABILULUI. Densitatea demografică a plajelor È™i a cimitirelor. Oricine se agită o face sub impulsul unui motiv ruÈ™inos, pe care nu È™i-l mărturiseÈ™te nici măcar sieÈ™i, pe care poate nici nu-l cunoaÈ™te. AÈ™ fi vrut să-i spun criticului englez ce-l acuză pe Marc Aureliu că e un simplu imitator care a debitat numai banalități, că măreÈ›ia înÈ›eleptului încoronat vine de la un TON personal ce transfigurează truismele È™i le conferă o valoare dramatică, mai importantă decât o cugetare originală sau un paradox, că acele truisme au în ele ceva de rugăciune, o rugăciune fără iluzii È™i uÈ™or amară ce o împiedică să degenereze în platitudine. Fiecare trebuie să epuizeze doza de nebunie ce i s-a dat la naÈ™tere, apoi să dispară. Singur, chiar stând degeaba, nu ai impresia că-È›i iroseÈ™ti timpul. Cu alÈ›ii, aproape totdeauna È›i-l pierzi de pomană. Nu am nimic de spus? Și ce dacă? Acest NIMIC este real, fecund, căci o discuÈ›ie cu tine însuÈ›i nu poate fi întru totul sterilă. Neapărat apare ceva, fie măcar SPERANÞA de a te regăsi cândva. Nu ne amintim decât orele, zilele sau lunile în care am suferit. „Fericirea†nu are memorie: dacă a trăi înseamnă a-È›i aminti, atunci a fi fost fericit e ca È™i cum n-ai fi trăit. Nu cunoÈ™ti o limbă străină decât atunci când poÈ›i să spui în ea o anecdotă. „Muzica ar putea supravieÈ›ui într-un fel chiar dacă universul ar înceta să existe†(Schopenhauer) Vis idiot. Aveam întâlnire cu cele două fete ale lui Bergson. După complicaÈ›ii inimaginabile, reuÈ™im să prindem trenul de Ocna-Sibiu – chiar aÈ™a (!); linia era în reparaÈ›ie, trenul abia înainta; fetele nu È™tiau româneÈ™te. E cu putință ca creierul să nu aibă ceva mai bun de făcut decât să născocească asemenea tâmpenii? Ce secrete se ascund aici? – Ce-i lipseÈ™te psihanalizei este simÈ›ul ridicolului. O disciplină, seducătoare în teorie, grotescă în practică. Este de necrezut că atâtea minÈ›i luminate au luat-o în serios. Nu È™tiu nimic mai jalnic decât o viață reuÈ™ită, împlinită, deÈ™i, în aparență, e plăcut să vezi un chip radios, EMANÂND mulÈ›umire. Atâta timp cât invidiezi reuÈ™ita altuia, fie È™i a unui zeu, nu eÈ™ti decât un sclav mizerabil, la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i. „A înÈ›elege înseamnă a înÈ›elege ca fiind adevărat. Iar a considera o teză ca fiind falsă înseamnă obligatoriu a n-o înÈ›elege†(Părintele Valensin) Această afirmaÈ›ie e tipic teologică, vreau să spun că soiul acesta de paradox inutil, de subtilitate în vânt, e caracteristică pentru mentalitatea teologului (sau a logicianului). ÃŽntre mister È™i obscuritatea voită se cască un abis. Literatura contemporană abundă în cea de a doua, primul în schimb îi lipseÈ™te. (Nu există nimic mai ridicol decât să vrei să fii obscur ca să pari profund) Pentru o epocă precum a noastră, care gustă obscuritatea cu orice preÈ›, scrierile mele nu prezintă nici un interes: sunt prea clare... Dar această epocă superficială nu È™i-ar putea imagina ce luptă am dus, întâi cu mine, apoi cu limbajul, ca să ajung la această aparență de limpezime, atât de dispreÈ›uită în jurul meu. Cine se prevalează în public de o religie o dispreÈ›uieÈ™te prin chiar gestul său. Dacă toate orele pe care le consacru altora le-aÈ™ folosi ca să mă cunosc mai bine, calea spre adevăr, spre adevărul propriei mele fiinÈ›e, ar fi liberă. Totul se degradează dacă e făcut CU GÂNDUL la o carte. Are valoare doar ceea ce este gândit pentru sine, ceea ce nu se adresează NIMÃNUI. Extazul e lucrul pe care toÈ›i îl caută prin toate mijloacele – iar singurul extaz adevărat nu se obÈ›ine decât prin renunÈ›are. RenunÈ›area nu e un „mijlocâ€; renunÈ›area e „totulâ€. Numim pe cineva prieten VECHI atunci când constatăm că nu mai avem nimic să ne spunem. Omul care mă deprimă cel mai mult e mulÈ›umitul de sine. Nu pot să-l înÈ›eleg, reuÈ™ita lui îmi pare ireală, orgoliul lui, ridicol sau dement, chiar dacă toÈ›i îl consideră legitim. Căci pentru mine orice reuÈ™ită exterioară este mai rea decât un eÈ™ec, È™i mi se face milă de toÈ›i cei care izbândesc după măsura lumii acesteia. Doar Anticii trebuie citaÈ›i în legătură cu moartea; - creÈ™tinii i-au denaturat sensul. – Cum a stricat totul, Mântuitorul ăsta! După ce ai frecventat o vreme budismul e cu neputință să mai revii la dulcegăriile creÈ™tine. ProcrastinaÈ›ie. Pasiunea amânării împinsă până la manie. Nu respir decât atunci când las lucrurile pe mai târziu. Această senzaÈ›ie de libertate e însă efemeră; se preface repede în remuÈ™care, È™i mă apucă disperarea că n-am făcut lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac, chiar fără a crede în el. Cum funcÈ›ionează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvânt? Care-i este identitatea? CINE este el? Dar mai există oare? Nu trebuie să scrii È™i mai ales să publici decât lucruri care dor, de care cititorul să-È™i aducă aminte. O carte trebuie să scormonească răni È™i chiar să le provoace. Trebuie să fie la originea unei tulburări FECUNDE; dar mai presus de toate o carte trebuie să fie un PERICOL. Peste tot nu vezi decât tineri. Copii subvenÈ›ionaÈ›i, ieÈ™iÈ›i din alocaÈ›ii familiale. Au ceva ireal: carne pentru bani. Cred că această carne nu valorează nimic. – ÃŽnainte se procrea din convingere sau din întâmplare; azi pentru alocaÈ›ii È™i pentru a plăti impozit mai mic. Acest exces de mercantilism nu poate să nu dăuneze calității spermatozoidului. PoziÈ›ia metafizică prin excelență – omul care meditează ar trebui să imite anumite reptile È™i să se încolăcească în juru-È™i, la nesfârÈ™it. 5 octombrie 1966. Astă seară, făcându-mi obiÈ™nuita plimbare în parcul Luxembourg, am fredonat într-una refrene spaniole, destul de tare pesemne, pentru că toÈ›i întorceau capul. Era una din acele crize în care exaltarea e mai puternică decât deprimarea. Cei din jur mă credeau probabil nebun sau poate un FERICIT (nu al pământului, ci Dumnezeu È™tie al cui). Și, într-un sens, eram fericit. Căci am putut retrăi cu gândul, întreagă, noaptea aceea de la Talamanca, atunci când, pe la ora trei sau patru, m-am sculat brusc È™i m-am dus pe stâncile abrupte ce domină marea cu gândul S-O ISPRÃVESC. Eram în pijama, cu un impermeabil negru pe deasupra; am rămas pe stânci mai multe ceasuri, până când lumina a venit să-mi alunge gândurile negre. ÃŽnsă chiar înainte de răsăritul soarelui, frumuseÈ›ea peisajului, agavele de pe drum, zgomotul valurilor, cerul, totul mi s-a părut atât de frumos încât PROIECTUL meu mi s-a părut neavenit È™i în tot cazul pripit. dacă totul este ireal, peisajul ăsta e È™i el ireal, îmi spuneam. E posibil, e chiar adevărat, mi-am răspuns; dar această irealitate îmi place, mă farmecă, mă consolează. FrumuseÈ›ea nu e o iluzie completă: e o iluzie È™tirbită, un ÃŽNCEPUT de realitate. „Mă simt într-o asemenea stare încât, dacă aÈ™ fi scufundat sub apă, nu È™tiu dacă aÈ™ face vreun gest ca să revin la suprafață†(Keats într-o scrisoare către Benjamin Bailey, 1 iunie 1818) Adevăratul orgoliu este atât de rar că merită să ne înclinăm în faÈ›a lui de fiecare dată când îl întâlnim. 11 octombrie. Ora 2 noaptea. LiniÈ™te aproape absolută. O, dacă toÈ›i oamenii ăștia ar continua să doarmă la nesfârÈ™it! Sau dacă omul ar deveni din nou necuvântătorul care a fost! Prolixitatea lui Kirkegaard. SenzaÈ›ie foarte precisă că nu se poate opri, copleÈ™it fiind de o revărsare verbală câteodată insuportabilă (pentru cititor). Dar totul e salvat de patetism. Prolixitatea e cel mai mare păcat... intelectual. Nici Platon nu a fost scutit de ea. Nu poÈ›i să-i reziÈ™ti decât tratând cuvintele cu duÈ™mănie sau, È™i mai bine, silindu-te să fii leneÈ™. Răul stă în acumulare, în POSESIE. Măcar sub acest aspect, soarta s-a îndurat de mine. Cel care posedă bunuri nu mai este el însuÈ™i, mai ales dacă le-a adunat chiar el; căci din cauza trudei È™i grijilor ce l-au costat se va lega de ele mai mult decât dacă le moÈ™tenea. Nu averile dobândite, ci averile moÈ™tenite se risipesc. PriviÈ›i mutra celui care a reuÈ™it, care a TRAS, vreau să spun. Nu veÈ›i descoperi la el nici cea mai mică urmă de milă. Din acest aluat e plămădit DUȘMANUL. Pentru unii totul vine prea târziu: s-au născut POSTUM. Eroismul este pueril. Trebuie să privim MAI DEPARTE. Bloy citează deviza de pe un vechi cadran solar: „E mai târziu decât credeÈ›i.†Moartea mamei mi-a răscolit tot trecutul, care, dintr-odată, s-a reînsufleÈ›it. Asemeni morÈ›ilor, È™i eu am viaÈ›a în urma mea. 11 noiembrie 1966. Am privit îndelung cedrul de Liban din Jardin des Plantes. Locul lui nu era acolo. Mi-a plăcut să mi-l imaginez având drept fundal deÈ™ertul. PrezenÈ›a altor arbori în jurul lui îl umileÈ™te. Din nou pofta de a mă ruga, de a plânge, de a mă dizolva, de a nu fi nimic, de a reveni la acel zero iniÈ›ial, de dinaintea ORICÃREI naÈ™teri. 23 noiembrie 1966. Cu cât încerci să uiÈ›i de tine însuÈ›i, cu atâta riÈ™ti să devii unicul obiect al propriilor gânduri. Cu rare excepÈ›ii. „cărÈ›ile†mele n-au trecere decât la rataÈ›i, la decăzuÈ›i, la dezmoÈ™teniÈ›i ai soartei (în special femei), la adolescenÈ›i, pe scurt la ceea ce este inform È™i neisprăvit. ÃŽntre NEANT È™i GLANDELE LACRIMALE există o comunicare directă, în cazul meu cel puÈ›in. De îndată ce trimit un text la o revistă, nu am în cap decât o idee: să-l cer înapoi ca să-l refac, într-atât mă tem, ba chiar sunt convins că nu-i bun de nimic. Dar îmi lipseÈ™te forÈ›a de a scrie scrisoarea necesară È™i brusc devin fatalist ca să nu-mi fac sânge rău. De câte ori îl surprind în mine pe omul de litere îmi vine să intru în pământ de ruÈ™ine. Lucrul cel mai stupid pe care-l poÈ›i face e să STUDIEZI filozofia. PoÈ›i studia o problemă, dar e absurd să te mărgineÈ™ti la... ansamblul problemelor. Când mă gândesc că am trecut È™i eu prin această greÈ™eală! Când eÈ™ti prea amar devii ridicol. 17 decembrie 1966 – Azi dimineață, neputând să dorm, m-am sculat cu noaptea-n cap È™i m-am dus să mă plimb, la ceasul păsărilor È™i al gunoierilor. 20 decembrie – SenzaÈ›ie de poezie reprimată, înăbuÈ™ită, senzaÈ›ie de poezie asfixiantă. 24 decembrie. Ieri seară, ascultând la telefon buletinul meteorologic, am simÈ›it o emoÈ›ie vie când s-a vorbit despre „ploi răzleÈ›eâ€. Asta dovedeÈ™te că poezia este în noi È™i nu în cuvinte, cu toate că RÃZLEÞE are de ce să trezească o imperceptibilă vibraÈ›ie. Sà DORMI: lucrul cel mai inteligent pe care-l poÈ›i face. Să poÈ›i ieÈ™i din timp DUPà VOIE. ÃŽndreptându-se spre creÈ™tinism, Roma se cobora È™i se convertea la un zeu nu doar străin, dar È™i inferior; îmbrățiÈ™a religia unei COLONII – cea mai dispreÈ›uită din Imperiu. Când o civilizaÈ›ie nu se mai poae sprijini pe zeii săi, când i-a SECÃTUIT, ea își caută salvarea în altă parte; È™i se salvează PIERIND. Orice ființă iese nu se È™tie de unde, scoate un mic È›ipăt È™i dispare fără să lase vreo urmă. Urăsc omul; dar nu pot spune: urăsc FIINÞA umană. Tocmai pentru că în cuvântul FIINÞà există ceva ce nu evocă umanul. Ceva îndepărtat, misterios, cald – toate lucruri străine de ideea aproapelui. Ca să creezi o operă trebuie să fii imun la plictis. De îndată ce un înÈ›elept vrea să aibă discipoli, devine suspect. Lucru valabil È™i pentru un poet sau pentru un sfânt. E de necrezut – să vrei să contempli în altul propria-È›i imagine degradată, È™i să faci eforturi ca să-È›i adori propria caricatură. 11 ianuarie 1967 A rămâne necunoscut e un avantaj care, ca să-l poÈ›i suporta, cere o mare forță morală. Dacă însă reuÈ™eÈ™ti, câștigul este evident. Cu cât exiÈ™ti mai puÈ›in pentru ceilalÈ›i, cu atât eÈ™ti mai în profunzime. „...Acea beÈ›ie a înstrăinării care precede È™i înlesneÈ™te sinuciderea†(Drieu, Récit secret) Facem PROGRESE până la treizeci de ani. După aceea bâjbâim, ne desăvârÈ™im, ne perfecÈ›ionăm, ne pregătim pentru declin. Ar trebui să murim pe la cincizeci de ani. ÃŽnainte aÈ™a se întâmpla. ȘtiinÈ›a a adus consolidarea decreptitudinii. Ea a sărit în ajutorul cadavrelor. Oamenii trebuiau lăsaÈ›i să se stingă aÈ™a cum au făcut-o mereu. După ce că a deranjat rânduiala naturii, È™tiinÈ›a a introdus în ea o notă de indiscreÈ›ie, ba chiar de indecență. Căci este indecent, dincolo de un număr de ani, să-È›i mai târăști, să-È›i mai expui carcasa prin lume. DorinÈ›a de concizie, împinsă prea departe, sufocă elanul È™i chiar miÈ™carea gândirii. Trebuie să laÈ™i cuvintelor o È™ansă. Dacă le supraveghezi permanent, ele încetează să mai vehiculeze idei, nu mai TRANSPORTà nimic. AceeaÈ™i sterilitate îl paÈ™te È™i pe gânditorul, È™i pe artistul prea RIGUROS. Nu există creaÈ›ie, în nici un domeniu, fără un minimum de haos. Trebuie să-È›i păstrezi o zonă de obscuritate È™i de ireflexiune înlăuntrul spiritului, altfel cazi victimă unei transparenÈ›e mortale. Poezia care se apropie de rugăciune e superioară È™i rugăciunii È™i poeziei. Lucrul cel mai cumplit în viață este să nu mai CAUÞI. Cine È›inteÈ™te dăinuirea este naiv, își închipuie că a înfrunta „timpul†poate însemna ceva în eternitate; nu prin „opereâ€, nu prin „creaÈ›ii†reuÈ™eÈ™ti asta, ci prin acea concentrare asupra ta însuÈ›i, prin acea retragere ce SUPRIMà istoria, abolind-o pentru o clipă ce pare È™i chiar ESTE atemporală. 3 februarie 1967 Necazurile ne permit să suportăm zilele fără să le vedem prea clar insignificaÈ›ia. Asta, la drept vorbind, nu e valabil în ce mă priveÈ™te. Eu unul prefer să privesc în față neantul timpului decât să am a-l umple cu griji, cu proiecte È™i simulacre de pasiune. Tot ce face omul, de la căscat la martiriu, are un singur scop: să-l împiedice să-È™i vadă clar decăderea. Să facă orice È™i cu orice preÈ› ca să nu vadă lucrurile aÈ™a cum sunt – lucrurile È™i pe sine. Astfel toÈ›i se înÈ™ală È™i înÈ™ală. Neam de triÈ™ori halucinaÈ›i. Mă simt străin printre ei. Nu am nevoie de iluziile lor: pot să trăiesc È™i fără să mă mint. („Să trăiesc†e poate prea mult spus) De îndată ce un om izbândeÈ™te, e în pericol. A IZBÂNDI înseamnă a eÈ™ua – aproape totdeauna. Nu rezistăm succesului – cea mai dură încercare la care poate fi supus un om. EÈ™ecul poate duce la mântuire; reuÈ™ita – rareori, sau niciodată. ProvidenÈ›a îi pândeÈ™te pe celibatari È™i-i pedepseÈ™te; în ochii ei celibatarul e un dezertor. ÃŽn fond, ea nu-l iartă pentru c-a înÈ›eles, pentru c-a refuzat să se lase amăgit, să fie ca toată lumea. Mama È™i soră-mea au murit acum trei luni, dar abia AZI am ÃŽNÞELES cu adevărat că nu mai sunt. TristeÈ›e cu acÈ›iune întârziată. Mai VIE, poate, decât cealaltă. 23 februarie 1967. ÃŽi detest pe scriitorii gen Rousseau care au marcat mai multe generaÈ›ii È™i ale căror idei au avut o răspândire disproporÈ›ionată față de valoarea lor. NiÈ™te sori falÈ™i. Gânditorii mei: Pascal, Marc Aureliu, eventual Montaigne, care n-au avut nici o INFLUENÞÃ. Vreau să spun nici o influență asupra EVENIMENTELOR. Ei nu-l vor inspira niciodată pe un Robespierre; discursurile lor nu sunt făcute pentru nici o TRIBUNÃ. Ceea ce mă interesează cu adevărat nu este să produc, ci să ÃŽNÞELEG. Iar pentru mine a înÈ›elege înseamnă a discerne gradul de TREZIRE la care a ajuns o ființă, capacitatea ei de a percepe coeficientul de irealitate ce intră în orice fenomen. Orice „concepÈ›ie despre viață†e un obstacol în calea adevărului. Trebuie să ne lepădăm de un sistem ca de o haină veche. Un om liber a învins toate concepÈ›iile, începând cu ale sale. DeÈ™ertăciunea oricărui punct de vedere. Din vreo treizeci de elevi câți a avut Simone Weil, doar doi au reuÈ™it la bac (liceul din Saint-Ètienne, cred) Asta îmi aminteÈ™te ceva: elevii mei de la BraÈ™ov au avut o soartă asemănătoare. Am primit chiar o mustrare de la minister. Vulgaritatea, mai ales la o femeie, este excesul de amabilitate; - e depășirea oricărei limite în dorinÈ›a de a fi plăcută, drăguță. Vulgaritatea? Căldură altoită pe prostie. Cu vârsta redevin timid. Mă gândesc tot mai mult la suferinÈ›ele ce n-au nici un sens, ce nu servesc la nimic, È™i mă revolt contra iluziei creÈ™tine ce le conferă tuturora o mare, o adâncă semnificaÈ›ie. Păgânismul, una peste alta, se amăgea mai puÈ›in. Cu creÈ™tinismul, am sentimentul că sunt înÈ™elat, chiar È™i atunci când îmi dă cele mai mari satisfacÈ›ii. Să revenim la Antici. Ce greÈ™eală – să fi CREZUT în sfinÈ›enie! ÃŽn parcul Luxembourg am început să pizmuiesc o pasăre ce È›opăia: habar n-are ce-i neurastenia, îmi spuneam. TotuÈ™i trebuie să cunoască ceva echivalent, căci nu cred să existe ființă vie care să nu fi cunoscut niciodată, sub o formă sau alta, urâtul. Urâtul este universal. Probabil că până È™i păduchii îl cunosc. Nu există nici un mijloc ca să te aperi de el. Ceea ce ȘTIU distruge ceea ce VREAU. Vin dintr-un spaÈ›iu bântuit de traci, care plângeau la naÈ™terea oamenilor È™i se bucurau la moartea lor. 13 martie 1967 Ieri, duminică, È™ase ore de mers de-a lungul canalului Ourcq, în direcÈ›ia La Ferté-Milon. Pe măsură ce îmbătrânesc, găsesc tot mai puÈ›ine lucruri pentru care să merite să merg mai departe... Și totuÈ™i iubesc plopii, È™i toate peisajele din care omul e nemijlocit absent. Trăsătura mea caracteristică este groaza de a mă MANIFESTA. ÃŽn faÈ›a perspectivei de a fi PREZENT, indiferent unde, mi se face pielea de găină. M-am aplecat deasupra Vidului din nevoia de siguranță. Progresul este o idee iudeo-creÈ™tină. Marii vinovaÈ›i pentru apariÈ›ia ei sunt ProfeÈ›ii È™i Apocalipsa CORECTATÃ, îmbunătățită, emasculată. Judecata de apoi ca împlinire, ca încununare; Judecata de apoi în roz. Să te împaci cu moartea – foarte bine, dar după aceea ce INTERES mai poÈ›i avea să trăieÈ™ti? Fără SURPRIZELE fricii, existenÈ›a n-ar avea nici un farmec. Este o provocare să priveÈ™ti pe cineva în ochi, chiar dacă îl cunoÈ™ti bine È™i de mult. Să ne limităm la o privire ABSTRACTÃ. (Privirea trebuie să fie independentă de fiinÈ›e) ÃŽn literatură tot ce nu-i crud e plictisitor. Dacă aÈ™ fi cinstit, dacă aÈ™ trage consecinÈ›ele din ceea ce simt È™i È™tiu, ar trebui să mă retrag în singurătate (mânăstire, pustiu, etc) ori să mă îmbăt de dimineaÈ›a până seara. Din nefericire, am DORINÞE. Sunt sigur că, dacă m-aÈ™ rupe de lume complet, tot n-aÈ™ putea uita FEMEIA. Trebuie deci să accept să trăiesc aÈ™a cum am trăit mereu: sfâșiat între obsesia scheletului È™i obsesia cărnii. Patru zile (29 martie – 3 aprilie). Montargis, Saint-Fargeau, Coulanges-sur Yonne, Châtel-Censoir, Arcy-sur-Cure, Voutenay – pe puÈ›in o sută de kilometri. Oboseală odihnitoare. Mersul pe jos e mântuirea mea. Carte despre X, colocviu despre Y, toată lumea scrie despre toată lumea. Circul marii sterilități. Secolul criticilor. Sincretism funest. InteligenÈ›a ce se epuizează analizându-se. 8 aprile 1967. Ziua mea de naÈ™tere. Să trecem mai departe. Să nu scrii despre autori cu care ai afinități. Este indecent. ÃŽnseamnă să vorbeÈ™ti despre tine într-un mod abia deghizat. Dar jocul ăsta nu înÈ™ală pe nimeni. AÈ™ vrea să dispar în mine însumi, ca un melc sau ca o broască È›estoasă, ori să imit mizantropia ariciului. Dintre toate reflecÈ›iile, cele mai inutile sunt cele ce privesc literatura. Critica e tot ce poate fi mai steril; mai bine să fii băcan decât să scrii despre alÈ›ii. O carte trebuie citită È™i apoi aruncată; e inutil să vorbeÈ™ti despre ea, s-o rezumi È™i s-o comentezi. La ce bun să-i cântăreÈ™ti calitățile È™i defectele? Dacă e bună, o încorporezi substanÈ›ei tale; dacă e rea, va fi fost cauza unei pierderi de timp. Atâta È™i nimic mai mult. De ce să reflectezi la nesfârÈ™it la ce-ai citit? A spori numărul de leacuri înseamnă să le devii sclav. Nu asta e calea către vindecare sau către izbăvire. Nimic nu ne dă în vileag mai bine decăderea ca spectacolul unei farmacii: tot ce vrei în materie de leacuri pentru orice beteÈ™ug, dar nimic pentru răul nostru esenÈ›ial, pentru acela de care nici o intervenÈ›ie omenească nu poate să ne lecuiască. ÃŽnÈ›elepciunea? Arta de a te detaÈ™a. Smintitul se aprinde, înÈ›eleptul se detaÈ™ează. Iubesc tot ce se poate iubi pe acest pământ, È™i totuÈ™i gândurile mele sunt, unul după altul, sorbite de o mânăstire invizibilă. Am oroare să dezvolt, să explic, să comentez, să SUSÞIN, am oroare de tot ce aminteÈ™te de filozofie, deci de profesor. Filozofia: gând LÃÞIT (cum se spune despre o balegă că se lățeÈ™te, se întinde). Nu-mi place decât gândul concentrat, prins într-o formulă FULGERÃTOARE. Nu toată lumea are È™ansa unei nenorociri aparte. Cine vrea să LASE o operă, oricine ar fi el, n-a înÈ›eles nimic. trebuie să învățăm să ne desprindem de ceea ce facem. Trebuie mai cu seamă să renunțăm să avem un nume, ba chiar să purtăm unul. Să mori necunoscut, poate că asta înseamnă HAR. Rusalii Mă gândesc la tinereÈ›ea mea, la atâta frenezie cheltuită în zadar – È™i la toate articolele în care am pus tot ce era mai bun în mine, risipite în ziare cărora le-am uitat până È™i numele. Sunt întrebat: „LucraÈ›i?†– „Da, la un articol despre sinucidereâ€. Răspunsul meu le taie oamenilor cheful de a afla mai multe. Neantul nu are, pentru budism (la drept vorbind pentru Orient în general), „conotaÈ›ia†oarecum sinistră pe care o are pentru noi. Se confundă cu o experiență-limită a luminii sau, dacă vreÈ›i, e o stare de eternă absență luminoasă, de vid care radiază; - e fiinÈ›a care È™i-a biruit toate proprietățile, o neființă în chip suprem pozitivă, de vreme ce împarte o fericire lipsită de materie, de substrat, lipsită de orice reazem în vreuna dintre lumi. 20 mai 1967 Ne face bine să scriem despre sinucidere, sau mai degrabă să ne gândim că o să scriem. Nu există subiect mai ODIHNITOR! ReflecÈ›ia la actul sinuciderii ne face tot atât de liberi ca actul însuÈ™i. Cel ce se sinucide în gând (arta de a te sinucide în gând) încetează să mai fie sclav. 29 mai 1967 Vegheat timp de mai multe ore. ÃŽn liniÈ™tea nopÈ›ii, oamenii par să nu existe. Te crezi – È™i chiar EȘTI – singur pe pământ. Să mă È›in deoparte a devenit într-adevăr regula mea de comportare, o chestiune de onoare intelectuală. Prin 1919 (aveam opt ani), la Rășinari, dormeam în odaia părinÈ›ilor mei. Seara tata îi citea adesea mamei, cu voce tare, câte o carte. Odată am fost izbit în chip deosebit de niÈ™te lucruri nu tocmai în regulă. Era vorba despre un călugăr rus care făcea năzbâtii cu niÈ™te călugăriÈ›e într-o mânăstire. Dar în memoria mea s-a întipărit mai cu seamă un amănunt. Anume acela în care tatăl lui Rasputin, aflat pe patul de moarte la Pkrovskoie, i-a spus fiului său: „Du-te la Moscova, cucereÈ™te oraÈ™ul, nu da înapoi de la nimic È™i nu-È›i face scrupule, PENTRU Cà DUMNEZEU E-UN PORC DE CÂINEâ€. Fraza aceasta citită de tatăl meu, care era preot, m-a răscolit - È™i M-A ELIBERAT. Când suntem singuri, suntem NELIMITAÞI, suntem aidoma lui Dumnezeu. De cum apare cineva, ne izbim de o LIMITÃ, È™i în scurtă vreme nu mai suntem nimic, abia un lucru oarecare. ULTIMUL PIETON. AÈ™a îmi apar mie însumi. Cuiva care mă întreabă de ce nu mă întorc în È›ara mea: - Din cei pe care i-am cunoscut, unii au murit, cât despre ceilalÈ›i, cu ei lucrurile stau MAI RÃU. N-A FOST Sà FIE – IT WASN’T TO BE. Cu neputință de găsit o traducere franÈ›uzească satisfăcătoare. Ceea ce m-a uimit întotdeauna e că există fiinÈ›e care mizează pe mine, care se încăpățânează să creadă că nu le voi dezamăgi. Eu le dezamăgesc însă, căci sunt DEZAMÃGITORUL prin excelență, È™i aÈ™ spune prin profesie. 28 august 1967 Poate că nu sunt un spirit religios, dar numai un spirit religios, dar numai un spirit religios mă poate înÈ›elege. La 19 august la British Museum. Mumiile. Mumia unei cântăreÈ›e. Portretul ei. Ochii VESELI. Veseli de trei mii de ani. UNGHIILE care îi străpung bandajele, să-È›i pierzi minÈ›ile, nu alta. ViaÈ›a poate avea o anumită semnificaÈ›ie, dar nu È™i însemnătate. ÃŽmi apar mie însumi ca un călugăr care plăteÈ™te impozite. ÃŽmi place vorba lui Baudelaire despre FLORILE RÃULUI: rodul a cincisprezece ani de „furie È™i răbdareâ€. A merge în vizită la cineva înseamnă să arăți că nu-l respecÈ›i, că nu dai doi bani pe singurătatea lui; a respecta o ființă înseamnă să-i respecÈ›i singurătatea, nimic altceva. Marele atentat este să împiedici pe cineva să fie singur, să fie el însuÈ™i. IndiscreÈ›ia – nu poate fi păcat mai mare. Dacă aÈ™ fi credincios, n-aÈ™ vrea să-l DERANJEZ pe Dumnezeu cu rugăciunile mele. Sunt întrebat: AÈ›i suferit influenÈ›a lui X sau a lui Y? . Nu. N-am avut decât doi maeÈ™tri: Pe Buddha È™i pe Pyrrhon. Orice „contemporanâ€, cât de profund ar fi, nu e decât un jurnalist. ÃŽn afară de Pyrrhon, Epicur È™i alÈ›i câțiva, filozofia greacă e decepÈ›ionantă: nu caută decât... adevărul; filozofia indiană, dimpotrivă, caută doar izbăvirea: ceea ce este mult mai important. 2 noiembrie. Priveam ieri din pat norii care treceau pe cer cu o viteză alarmantă. Și îmi spuneam că acelaÈ™i ritm îl are È™i succesiunea gândurilor noastre, anulându-se unul pe altul datorită chiar instabilității lor. Să nu-i citeÈ™ti niciodată pe critici: doar pe autori. ÃŽntreaga critică È›ine de DIZERTAÞIE. E pedantă È™i se vrea mai inteligentă decât este. Am remarcat că aproape toate fiinÈ›ele astea sterpe care scriu cronici își FORÞEAZà inteligenÈ›a vrând să ne facă să credem că produc ideile fără efort, ca din nebăgare de seamă. Dar cât de chinuită È™i pretenÈ›ioasă e treaba asta! Să rămânem SUB posibilitățile È™i înzestrările noastre: e singura modalitate de a ne păstra întrucâtva decenÈ›a. Din tot ce a scris È™i a gândit Scopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. De câte ori vorbeÈ™te de sistemul lui – È™i Dumnezeu e martor cât stăruie asupră-i -, e plicticos, dă senzaÈ›ia de repetiÈ›ie; cum uită că e filozof È™i că trebuie să rămână fidel teoriilor sale, e nespus de viu. Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adică tot ce face atunci când UITà DE SINE; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicÈ›ii, prin capricii, prin reacÈ›iile imprevizibile È™i incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale. Cel mai bine este să vorbeÈ™ti despre o temă oarecare, UITÂND DE LUCRURILE ÃŽN CARE CREZI. Nimic nu te face mai sterp ca teama de a te contrazice dacă îți urmezi linia temperamentului, dacă te laÈ™i în voia ta. N-am fost niciodată nimic, n-am aparÈ›inut niciodată de nimic – n-am avut niciodată convingeri; - am fost cel mult mânat de obsesii; dar până È™i ele au sfârÈ™it prin a fi doborâte de îndoielile mele. Specia, specia noastră, trebuie să dispară È™i va dispărea mult mai curând decât ne închipuim. Cred neclintit în viitoarea subumanitate. AÈ™a cum marii saurieni s-au prăbuÈ™it sub povara greutății lor, È™i omul va fi doborât de ambiÈ›ia sa, de fărădelegile sale, È™i de geniul său. 1 ianuarie 1968 Ascultat azi dimineață o predică de la Geneva, în care pastorul spunea: „Nimeni dintre voi nu poate fi sigur că nu va muri în cursul anului care tocmai începeâ€. Această PROASTà CREȘTERE a asigurat succesul creÈ™tinismului. Orice religie înseamnă indiscreÈ›ie în exces, VIOLARE a sufletelor. Mi se solicită fapte, dovezi, opere, È™i tot ce pot eu să ofer sunt lacrimi PRELUCRATE. Prozatorul trebuie să fugă de poezie ca de ciumă. Poezia trebuie să rămână pentru el o ispită pe care se străduie s-o biruiască. Trebuie să simÈ›im la el posibilitatea – sau regretul – poeziei. Altminteri cădem în meteahna lui Voltaire. 4 ianuarie 1968 Sunt fundamental (!) STRÃIN de tot ce se face pe acest pământ. Nu sunt remunerate decât activitățile de parazit, de codoÈ™, articolele critice, textele despre cutare È™i cutare; mi se plătesc È™ase sute de mii de franci pentru o prefață, în vreme ce toate cărÈ›ile mele nu mi-au adus într-un an decât optzeci de mii de franci vechi. 7 ianuarie 1968 Ani È™i ani de zile ca să te trezeÈ™ti din somnul în care se bălăcesc ceilalÈ›i; È™i apoi alÈ›i ani È™i ani ca să scapi de această insuportabilă trezire. Tot ceea ce sunt, puÈ›inul ce însemn, îl datorez timidității mele din adolescență. Dacă socotim bine, până acum au fost mai multe afirmaÈ›ii decât negaÈ›ii. Sà NEGÃM deci fără remuÈ™care. CREDINÞELE vor atârna totdeauna mai mult. A urî pe cineva înseamnă să faci dovada că eÈ™ti din acelaÈ™i aluat cu el, că nu există diferență de esență între tine È™i el. Nu cred în nimic, în afară de LIBERTATE. Mărturisesc că am această mare slăbiciune. Pentru tot restul, sunt lipsit de convingeri; nu am decât OPINII. „E nevoie de mai mult spirit ca să elimini un cuvânt decât ca să-l foloseÈ™ti†(Paul Valéry într-o scrisoare către F. Brunot) BACH rămâne totuÈ™i cea mai importantă întâlnire pe care am avut-o pe acest pământ. Câtă modestie la antici! Epictet spune despre Providență: „N-a putut mai mult.†Ce teolog creÈ™tin ar fi avut onestitatea să spună acelaÈ™i lucru despre zeul său. Nu trebuie niciodată să fii de acord cu mulÈ›imea, nici măcar când are dreptate. ÃŽndată ce ÞINTEȘTI ceva, îndată ce te încearcă cea mai măruntă ambiÈ›ie, te expui umilirilor. Iar a le suporta nu e lucru uÈ™or. La drept vorbind, nu le suporÈ›i decât închipuindu-È›i SCENELE răzbunării, biruinÈ›a ce vom avea asupra monstrului care ne-a umilit. ViaÈ›a în comun ar fi insuportabilă fără recursul mental la răzbunare, fără SPERANÞA răzbunării. Ideea APROAPELUI nu evocă ideea de viitor, ci pe aceea de răzbunare, legea nescrisă a oricărei comunități reducându-se la URÂÞI-Và UNII PE ALÞII. Ceea ce însă ne îngăduie să suportăm ura, ceea ce ne permite să evităm să fim copleÈ™iÈ›i È™i nimiciÈ›i este supapa închipuită a răzbunării, aÈ™teptarea clipei în care umilitorul va fi umilit. Dacă prin minune ar dispărea răzbunarea, aproape toÈ›i oamenii ar cădea pradă unor boli necunoscute încă. „O singură zi de singurătate îmi oferă mai multă bucurie decât mi-au oferit toate triumfurile†(Carol Quintul) ÃŽn lumea aceasta doar decăzuÈ›ii se apropie de esenÈ›ial. Orice om care a ÃŽNÞELES e neapărat un pic È™arlatan; nu aderă niciodată cu totul nici la ceea ce spune, nici la ceea ce face. Doar decăzuÈ›ii se apropie de esenÈ›ial. De ce? Fiindcă ei se află cel mai APROAPE de condiÈ›ia omului, fiindcă numai în ei ne vedem REALIZAÞI. DECÃZUTUL – un om ca È™i noi, dar care n-a È™tiut să-È™i ascundă taina, care a dezvăluit-o, a scos-o la vedere. De aceea nu-l putem înghiÈ›i È™i ne ferim de el: îi purtăm pică fiindcă n-a respectat regula jocului, îi reproșăm că ne-a TRÃDAT. Nu contează decât oamenii care au văzut dincolo de vedeniile noastre cele mai grozave. DecăzuÈ›ii? Deosebesc trei categorii: cei care merg înainte, cei care bat pasul pe loc, cei care dau înapoi. ÃŽnÈ›elepÈ›ii se află poate la mijloc, în rândul celor care STAU PE LOC. Ce extraordinară senzaÈ›ie, pentru un scriitor, să fie UITAT! Să fie postum încă din timpul vieÈ›ii, să nu-È™i mai vadă numele nicăieri. Căci orice literatură este o chestiune de nume È™i nimic altceva. A AVEA UN NUME – expresia spune multe. Dacă-i pe-aÈ™a, a nu mai avea nume, dacă ai avut vreodată unul, e poate mai bine decât să ai. Acesta-i preÈ›ul libertății. Al libertății, È™i, mai mult, al izbăvirii. NUMELE – iată tot ce rămâne dintr-o ființă. Este de necrezut că ne putem osteni È™i zbuciuma pentru atât de puÈ›in. Ce nebunie este să te legi de cineva, oricine ar fi! Ar trebui să ne ferim de asta ca de ciumă. A-ÞI CREA LEGÃTURI înseamnă să-È›i provoci în mod automat chinuri viitoare, să te pedepseÈ™ti cu anticipaÈ›ie. Tot ce poate fi înÈ›eles nu merită să fie înÈ›eles. Ce ne aduce o înfrângere? O imagine mai exactă despre noi înÈ™ine. Orice operă presupune o diminuare a fiinÈ›ei noastre. A crea înseamnă să te diminuezi, să pierzi din propria substanță, să te subÈ›iezi, să decazi din punct de vedere metafizic. Nu avem senzaÈ›ia de a ne cunoaÈ™te pe noi înÈ™ine în profunzime decât în acea indispoziÈ›ie ce urmează unei josnicii pe care am comis-o. 22 aprilie 1968 Nu vă încredeÈ›i în cei care îi măgulesc pe tineri, nu vă încredeÈ›i în acela care se vrea maestru spiritual. Până la treizeci de ani n-aveam decât un singur gând: exterminarea bătrânilor; acum, că am depășit cincizeci de ani – exterminarea tinerilor. AÈ™ vrea să împietresc È™i să nu mă mai gândesc decât la voluptatea de a fi biruit miÈ™carea. ToÈ›i oamenii ăștia, toÈ›i prietenii aflaÈ›i în trecere, care-mi mănâncă timpul. (ÃŽntr-un sens nimeni n-a suferit ca mine de moartea lui Stalin. Fiindcă atâta vreme cât a fost în viață, nimeni nu călătorea, iar eu aveam liniÈ™te) A trăi înseamnă a pierde teren. Deznădejdea care nu trece la fapte se preschimbă în otravă. Problema RESPONSABILITÃÞII n-ar avea sens decât dacă am fi fost întrebaÈ›i înainte de naÈ™tere È™i am fi consimÈ›it să fim întocmai cei ce suntem. Orice eveniment are drept cauză È™i drept efect o neînÈ›elegere. Singura modalitate de a supravieÈ›ui este de a minimaliza tot ce ni se întâmplă. ViaÈ›a este sau pare suportabilă fiindcă nimic nu are sens în sine. Dacă am spune lucrurilor pe nume, nici o formă de societate n-ar putea supravieÈ›ui mai mult de o secundă. „... singurul secret al fericirii este să abandonezi totul†(Cristina a Suediei) Tot ce cunoaÈ™tem în profunzime încetează să mai conteze pentru noi. Orice CONVINGERE provine dintr-o insuficientă examinare a lucrurilor, nu e decât un punct de vedere ÃŽNCREMENIT. Nu trebuie citiÈ›i scriitorii AL CÃROR NUME E PE TOATE BUZELE. Trebuie citit doar din nevoie lăuntrică È™i la întâmplare, aÈ™a cum îți vine. Aproape toate cărÈ›ile pe care le-am citit din cauza cutărui sau cutărui articol au fost cărÈ›i fără însemnătate. fenomene care È›in de epocă È™i nimic altceva. Mai bine să citeÈ™ti din plăcere un autor DEPÃȘIT decât, din snobism, un autor la modă. ÃŽn primul caz te îmbogățeÈ™ti cu substanÈ›a altuia, în cel de-al doilea consumi fără folos. Exterminarea vorbăreÈ›ilor ar trebui să fie funcÈ›ia esenÈ›ială a societății. Omul nu face tot ce face decât pentru că a încetat să fie înger. Indiferent ce operă nemÈ›ească, poetică sau de alt gen, ar câștiga forță dacă ar fi redusă măcar cu jumătate. Nici Hegel, nici Schopenhauer È™i nici chiar Nietzche n-au È™tiut să se oprească la timp. Mania de a aprofunda, de a se explica la infinit, de a nu omite nimic ne face să-i citim cu teama de a nu-i putea citi până la capăt. Rădăcina tuturor dezgusturilor este dezgustul de sine însuÈ™i. Să discearnă dacă o carte e rodul unei necesități lăuntrice sau doar al trudei – iată care ar trebui să fie funcÈ›ia criticului. Cum însă majoritatea, de fapt cvasitotalitatea cărÈ›ilor sunt rodul străduinÈ›ei, criticul este prea obiÈ™nuit cu ea ca să mai poată SIMÞI excepÈ›iile. O operă la care suntem înhămaÈ›i este o piedică, un obstacol, de vreme ce paralizează zborul liber al spiritului... ÃŽn istorie toate nenorocirile vin de la tineri. Altfel spus, de la viață. De libertate, ca È™i de sănătate, nu ne bucurăm când o avem: È™i una, È™i cealaltă, degradate la rangul de truisme câtă vreme sunt la îndemână, devin miracole îndată ce le pierdem. Nimeni nu STRIGà în gura mare că-i sănătos È™i liber: È™i totuÈ™i asta ar trebui să facă toÈ›i cei care posedă această dublă È™ansă. Nimic nu este mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de a fi CONȘTIENÞI de fericirea noastră. Dacă citesc atâta, o fac cu speranÈ›a de a întâlni într-o zi o singurătate mai mare ca a mea. Nebunia celor agitaÈ›i va prevala întotdeauna asupra înÈ›elepciunii celor paÈ™nici – fiindcă demonul, care-i inspiră pe cei dintâi, e mai aproape de intimitatea „vieÈ›ii†decât zeul care-i călăuzeÈ™te pe ceilalÈ›i. Căci, într-adevăr, „viaÈ›a†nu este de esență divină, ci demonică. Dacă vreau să-mi apăr singurătatea, trebuie s-o fac în primul rând împotriva prietenilor, ei sunt cei care mi-o încalcă, cei care mi se vâră în suflet. oamenii care ne sunt indiferenÈ›i ne protejează. DuÈ™manii ne oÈ›elesc. Numai prietenii ne vlăguiesc, căci cu ei totul e o dramă permanentă, o atmosferă de jigniri subtile – nefastă la culme pentru echilibrul nostru È™i pentru sănătatea noastră „moralăâ€. AÈ™ da orice să È™tiu dacă îmi caut liniÈ™tea cu adevărat. Cititorul înfrigurat e întotdeauna un rău judecător. Dar autorul înfrigurat nu este neapărat rău scriitor. De ce sunt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, È™i fiindcă, neputând să ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeÈ›e sub-umană, animală, mai rău chiar, într-o tristeÈ›e de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor, È™i n-am obÈ›inut decât această apatie de termită. Nu È™tiu ce a putut să mă oprească pe această cale a fericirii. Fără îndoială, nu eram făcut pentru ea. Ca întotdeauna, PREDESTINAREA explică totul. Mă socoteam chemat să devin un mistic (de parcă mistic se poate deveni! mistic eÈ™ti) – dar trebuie să spun că firea mea era a unui sceptic, sau mai degrabă a unui ERETIC al scepticismului. ÃŽn fond scepticismul e antipodul fericirii. M-am cufundat în îndoială fiindcă È›inteam prea sus. Scepticul e un mistic ratat. Naufragiază în îndoială fiindcă s-a încrezut prea tare în fervorile sale, iar când acestea l-au părăsit, nu i-a mai rămas decât să se agaÈ›e de o doctrină care le denunță, le contestă valoarea È™i le reduce la schimbări de umoare, superficiale È™i lipsite de dimensiune metafizică: capricii sau denaturări ale psihicului. Scepticismul este o autopedepsire: căci scepticul nu poate efectiv să-È™i ierte că s-a oprit la mijlocul drumului. Și se răzbună pe tot ce a urmărit, incriminează idealul pe care nu l-a putut atinge, îl înjoseÈ™te È™i-l batjocoreÈ™te, loveÈ™te în sine prin intermediul celui mai vechi, celui mai drag vis al său. 27 iulie 1968. Adineauri, l-am întâlnit pe P.C. care, la salutul meu, a răspuns printr-o abia perceptibilă înclinare a capului. Cu aerul lui onctuos, ai fi zis că-i un episcop distant, condescendent, care schiÈ›a o binecuvântare ca să ascundă o grimasă. Nu nenorocirile m-au făcut să văd lucrurile aÈ™a cum le văd, ci doar VEGHILE mele, acele nopÈ›i în care, la douăzeci de ani, stăteam cu fruntea lipită de geam privind în întuneric. ViaÈ›a e sacră spuneÈ›i. Foarte bine. ÃŽntr-o ejaculare sunt circa 800 de milioane de spermatozoizi. IzbândeÈ™te doar unul singur. Ce s-a întâmplat cu ceilalÈ›i? Nu erau È™i ei sacri? Adineauri, pe la ora 11 noaptea, se turna o scenă în piaÈ›a Saint Sulpice. Se repetă aceleaÈ™i miÈ™cări de nenumărate ori, potrivit ritualului binecunoscut. Un poliÈ›ai, evident din provincie, îi spune unuia din tovarășii săi (căci stătuseră în piață ceva vreme): „După asta n-aÈ™ mai da pentru nimic în lume zece franci ca să văd un film.†AceleaÈ™i vorbe s-ar putea spune despre orice lucru căruia i-am văzut dedesubturile (dragoste, etc) Cu toate acestea ginecologii iubesc, groparii fac copii, cinicii scriu, disperaÈ›ii fac proiecte. Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe care o biruie înÈ›eleptul este dorinÈ›a de glorie (sau mai degrabă: gloria e ultima prejudecată, ultima vanitate de care se leapădă înÈ›eleptul). Puterea de a rămâne NECUNOSCUT e rară, ba chiar inexistentă – fireÈ™te, la acela care a dat ochi cu faima. Cvasitotalitatea chinurilor noastre vine din faptul că ne ocupăm de lucruri care nu ne privesc. ConcepÈ›ia antică potrivit căreia moare tânăr acela pe care-l iubesc zeii este fără îndoială unul din lucrurile cele mai adevărate È™i mai greu de îndurat care s-au spus vreodată. Este lipsit de noimă, ba e chiar ridicol, să vrei să joci un rol pe faÈ›a unei asemenea planete. Sunt de partea catarilor È™i a oricărei erezii prigonite de Biserică. Dar dacă una din aceste secte ar fi biruit, ar fi fost tot atât de intolerantă pe cât a fost creÈ™tinismul oficial. catarii, la care îmi plac atât de mult anumite puncte doctrinare, i-ar fi depășit, în caz de victorie, pe inchizitori. Dacă vrem să rămânem în limitele adevărului, pentru orice victimă trebuie să avem o milă lipsită de iluzii. De la 18 la 24 spetembrie. Saint-Emilion, Dordogne (Cadouin!), Lot, valea râului Célé, pământul calcaros dinspre Livernon. Să mergi de-a lungul râurilor È™i să spargi nuci ca vagabonzii È™i copiii – asta e fericirea. Occidentul e un putregai care miroase frumos. Văd cum unul sau altul din prietenii mei sunt mistuiÈ›i de ambiÈ›ie, își distrug viaÈ›a, își otrăvesc existenÈ›a, se spetesc muncind, comit orice josnicie – de ce? Ca să se VORBEASCà despre ei. „Rugăciunea omului trist nu are niciodată forÈ›a să se înalÈ›e până la altarul lui Dumnezeu†(Păstorul lui Herma, carte scrisă către anul 140 al erei noastre). Există un prag al tăcerii pe care dacă-l treci te apropii de condiÈ›ia de mort în viață. 5 octombrie 1968. Acest Arg. Amza – ce personaj! ÃŽmi telefonează, mă scoate din sărite, vreau să-l trimit la plimbare – apoi îmi spune: „Nu-È›i poÈ›i imagina ce plăcere îmi face să te aud. E o plăcere enormă, monstruoasă. AÈ™ fi în stare să o analizez pe patru pagini...†La auzul acestor vorbe, îi dau întâlnire chiar astăzi după-amiază. Să mergi la înmormântarea unui prieten este un indiciu de insensibilitate. N-ar trebui să ne îngăduim să-l vedem în asemenea împrejurări. Cuvântul nobleÈ›e, dacă are un sens, n-ar putea desemna decât consimțământul de a muri pentru o cauză pierdută. 3 noiembrie 1968 – Vis fantastic când eram pe punctul de a mă trezi. Marea dezlănÈ›uită, retrăgându-se inexplicabil, în vreme ce niÈ™te poliÈ›ai înaintau prin mâlul în care se zbăteau niÈ™te înecaÈ›i: unii dintre ei săltau în aer, decolau de-a binelea, ca niÈ™te elicoptere. Trebuie să gândeÈ™ti pornind de la tine însuÈ›i. Este, în aparență, lucrul cel mai lesnicios, dar în realitate cel mai dificil, căci nu ajungi la el decât dacă ai avut È™ansa să acumulezi tainice dezastre. De-a lungul veacurilor, omul s-a istovit să creadă. A consacrat atât de puÈ›in timp îndoielii! A trecut de la o credință la alta, de la o convingere la alta, iar îndoielile sale n-au fost decât scurte paranteze între două înflăcărări. La drept vorbind, nu erau îndoieli, ci pauze, clipe de răgaz, ce urmau ostenelilor credinÈ›ei, ale oricărei credinÈ›e. Cred că aÈ™ fi fost cu totul altul dacă aÈ™ fi putut să-mi înving stupoarea de a fi om. Am terminat de frunzărit ultimul număr din Èphémère... Versuri STICLOASE... în sensul în care se spune ochi STICLOȘI. Nenorocirile cele mai mari sunt nenorocirile prevăzute. ÃŽmi amintesc perfect acea după-amiază de vară – trebuie să fi avut cinci sau È™ase ani – când totul s-a golit în jurul meu È™i nu mi-a mai rămas decât senzaÈ›ia unei TRECERI fără conÈ›inut, a unei goane în sine, a unei curgeri care m-a înspăimântat. Timpul se desprindea de ființă PE SOCOTEALA MEA. Nu mai exista LUME, nu mai exista decât timp. De atunci nu mai trăiesc din întâmplare în eveniment; nu mai trăiesc decât în absenÈ›a evenimentelor, în timpul ce nu se mai coboară la eveniment. Infernul nu este poate decât conÈ™tiinÈ›a timpului. Zăpada pe care o văd pe acoperiÈ™uri trezeÈ™te NEVROZELE PARADIZIACE ale primilor mei ani. Frunzărit o lucrare despre critică. Tot ce înseamnă teorie literară mă oripilează. O practică aceia care nu SIMT niciodată nimic prin ei înÈ™iÈ™i. Porfir își începe VIAÞA LUI PLOTIN cu următoarele cuvinte: „Filozoful Plotin, care a trăit în zilele noastre, părea ruÈ™inat că are un trup†Nu cunosc început mai strălucitor. Extraordinarul din prima lovitură. Ar trebui întotdeauna să pornim astfel, cu ESENÞIALUL. „Nici Dumnezeu nu-i fără de păcat, de vreme ce a creat lumea†– acest proverb bulgăresc, pe care l-am citit chiar aici, cred, acum câteva zile, nu-mi dă pace. Trebuia să-l aÈ™ez ca motto la demiurgul cel Rău. Din punct de vedere spiritual – È™i geografic – sunt un bogomil. Cu cât facem mai multe progrese „interioareâ€, cu atât scade numărul celor cu care putem ÃŽNTR-ADEVÃR comunica. La sfârÈ™it îi pierdem pe toÈ›i È™i nu ne mai rămâne decât Totul. O armată care înaintează nu are sentimentul È™i nici măcar presentimentul înfrângerii. Omenirea se târăște înainte È™i crede că merge spre victorie. unde merge cu adevărat nu pot ghici decât aceia care s-au retras din acest marÈ™. Adevărul nu se dezvăluie decât proscrisului, celui care nu va semna niciodată un comunicat anunțând o victorie. Nu trebuie să ne gândim să scriem cărÈ›i, ci să spunem câteva lucruri esenÈ›iale, de care să nu roÈ™im la sfârÈ™itul vieÈ›ii. Oricare ar fi problema care mă preocupă, nu pot s-o tratez fără să pun în ea un strop de amatorism, de nesinceritate disperată. Atât e de adânc sădită în mine groaza de orice convingere. De experiență spirituală e capabil doar acela pentru care contează din ce în ce mai puÈ›ine lucruri, pentru care cercul intereselor se restrânge pe măsură ce merge înainte. Important nu este să È™tii, ci Sà FII. Or, A FI este isparva cea mai dificilă cu putință. Căci A FI, pe plan spiritual, înseamnă să nu fii NIMIC pe planul lumii. ÃŽn mod normal, ar trebui să nu mai scriu È™i să nu mă mai manifest. Da, dac-aÈ™ trăi în altă epocă. ÃŽn epoca noastră însă, trebuie să faci ceva, cât de puÈ›in, ca să nu crăpi. Nu am FORÞA MORALà să fiu vagabond: de aceea trebuie să PRODUC (sau să Mà produc) din când în când. Nu aspiraÈ›ia către o altă lume, ci oboseala de lumea aceasta îmi stârneÈ™te interesul pentru religii. Când lucrurile nu merg, mă bag în pat, trag obloanele È™i AȘTEPT. La drept vorbind, n-aÈ™tept nimic, mă golesc pe dinăuntru, încerc să uit tot ce mă sâcâie, oameni È™i lucruri, încerc să mă uit chiar È™i pe mine însumi, È™i rămân lungit ca È™i cum m-aÈ™ afla într-un sicriu în străfundurile universului. Aceasta e terapeutica vacuității: să devii absent față de toate, să te cufunzi în adâncul acestei absenÈ›e È™i să te cureÈ›i de toate impuritățile care înjosesc È™i incomodează spiritul. Să te eliberezi È™i să te birui pe tine însuÈ›i, Sà FACI PE MORTUL cu o conÈ™tiință absolută, adică goală de orice conÈ›inut, să lichidezi orice urmă mentală din trecut – pentru un sfert de oră sau pentru un minut. IgnoranÈ›a e o stare desăvârÈ™ită. E de înÈ›eles că acela care se bucură de ea nu vrea să o părăsească. LanÈ›urile oferă o securitate pe care n-o vom întâlni în libertate, care este o beÈ›ie. 25 decembrie 1968 Semnul că-mi place o bucată muzicală, că ea se adresează celor mai tainice adâncuri ale fiinÈ›ei mele, este dorinÈ›a, atunci când o ascult, de a stinge lumina, dacă e noapte, de a trage obloanele, dacă e zi. E ca È™i cum ai asculta-o în mormânt. AÈ™a-l ascult pe Bach de obicei – Bach, tovarășul meu cel mai fidel de-a lungul anilor. O operă nu contează, NU EXISTÃ, decât dacă e pregătită în umbră la fel de minuÈ›ios cum este pregătită o lovitură de către un bandit. ÃŽn ambele cazuri, ceea ce importă e CANTITATEA de atenÈ›ie. Progresul este NEDREPTATEA pe care fiecare generaÈ›ie aflată în ascensiune o comite împotriva celei care o precedă. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy