Când trăiești miracole în fiecare zi, miracolul devine rutină. Ce e miraculos în mod constant pentru mine? De pildă, luxul imaginației. Pentru că în felul acesta supraviețuiesc. Îmi imaginez că oamenii nu se tem de adevăr, că nu se tem de ei înșiși, că nu se tem să iubească cu toată ființa lor orice... numai să iubească. Pentru că atunci când iubești descoperi că ai în tine o nebănuită tandrețe, bunătate, duioșie. Una peste alta simți o stare de bine, de pace. Pacea care are nenumărate deschideri spre miracol, în vreme ce catastrofa are foarte puține.
De ce mai scriu eu uneori? Scriu pentru că nu mai pot altfel. Pentru că simt că dau pe dinafară și atunci vreau să strig, să mă audă cineva, oricine, dar să mă audă.
Și strig cu pana gândului și sufletului în nopțile mele albe de vis, cu inima mistuită de dorinți. Nu mor dar, nici nu exist. Sufletul meu încărcat de povara păcatelor mă pedepsește punând piedica timpului între noi: eu și destin.
Omul plin de pasiuni, de patimi, de năravuri, stăpânit de dezmăț, de desfrîu, de apucături. Omul această imperfecțiune gravă, fără principii și moralitate, fără suflet și simțire. Și cu cât cunosc mai mult despre om cu atât mă simt mai ucisă.
Totul este accidental în viața mea. Însăși apariția mea aici printre voi, printre cei sensibili. Sau poate Dumnezeu joacă zaruri cu mine...dar nu cu universul!
Ochii clipei mele sunt cei mai frumoși atunci când poemele edenului cântă crinul divin, acolo unde apele visează la rodnicie. În această minunăție m-am ivit eu, un scai cu glas rătăcitor de albatros, acolo unde talazurile se sparg de stânci roase de pași netrecuți, iar apusurile de soare sângerează lacrimi, pe care ochii mei nu le mai pot plânge pentru că sunt prea fierbinți și grele. Diamant de suflet inundat de lacrimile voastre... dăruirea iertării, ploaia care topește furtuna.
Și atunci întreb: de ce soarele a atât de mic iar ploile se întorc iar și iar, de ce burnița toamnei e rece, de ce se prind păsări în lanț, de ce sunt beată de neliniști, de ce ceața crescută din ploi zboară peste lume cenușă de frunze?
......
Ce adâncă e tăcerea ta. Șoaptele s-au spart în sufletul tău.
Mi-e dor de tine în fiecare zi, te-aș răpi din brațele timpului care mi te-a furat. Te-am ținut cât de strâns am putut dar ai alunecat și ai căzut tot mai departe de mine. Râsul mi s-a înecat în dor, mi-a rămas în noapte destinul. M-am săturat de mine îmi sunt prea mult, și nu-mi mai încap.
De ce plâng? Tristețea stă pe frunzele-n rugină și în simfonia toamnei care stă să-mi înghețe gândurile. Și vine sfânta noapte, se tot întoarce, iar eu...eu...
nu știu să spun ce-am fost, și-acum ce sunt. Doar îmi imaginez!