Ma urmarea cineva... Nu stiam cine, nu stiam de ce. Il vedeam in intuneric, ca un om cu masca, ca un om ascuns ochilor mei. Ochii lui sclipeau... privirea taioasa... negrul acela care parea ca e mereu in spatele meu. Mereu. Oriunde mergeam, il vedeam. Daca nu il vedeam, il simteam. Ii simteam caldura corpului, apoi raceala din voce. Mainile mele catifelate l-au atins de cateva ori. Cand il atingeam, disparea pentru cateva zile, iar apoi se intorcea mai puternic ca si cum mangaierea mea ii marea fortele. Era frica. Frica de a trai, de a avea o viata, de a te integra in lume. Ma urmarea frica. Oriunde ma duceam.
Frica, teama de un nou inceput. Frica de a merge mai departe. Frica de a fi din nou dezamagita. O teama indispensabila, dar cruda.
Omul nu m-a mai urmarit un timp. Parea ca frica m-a abandonat. Dar chiar daca nu il mai vedeam si nu il mai simteam, stiam ca e acolo: invizibil, inexistent, dar este in sufletul meu. Frica de lume, de oameni... sau frica lor de mine? tot ce stiam era ca omul ma urmarea mereu, uneori fara ca eu sa stiu, alteori fara ca el sa stie. Era pedeapsa pentru ca m-am lasat dezamgita, pentru ca am lasat sa-mi fie teama pentru cateva clipe, pentru ca apoi teama sa ma urmareasca...
Frica e cel mai rau sentiment. Frica unei noi dimineti, unui nou inceput. Frica care iti absoarbe treptat viata, lasandu-te fara ea. De fapt frica e moartea. De aceea ne e teama sa murim.