Mă doare...

De curând am rostit cuvintele: "Să-l cinstim pe Ștefan cel Mare și Sfânt, care alături de alți crăișori ai neamului pot veghea și întreține focul nestins al iubirii de neam și țară". Cred în unitatea de neam. M-am bucurat atunci când un armân sau macedoromân din Macedonia mi-a vorbit în limba lui, care pentru mine nu este un dialect, așa cum consideră specialiștii, ci o formă arhaică "necizelată literar". Am ajuns în "secolul spiritualității" (după Malraux), dar există mulți oameni (unii cu multă școală) care nu înțeleg încă faptul că tendința principală este aceea de a ne integra într-o Europă a unității în diversitate. Recent, la o manifestare internațională un Preot profesor la Institul Teologic Ortodox, pentru forma Pison a râului din Geneză 2.11(Biblia din 1942, editată de Societatea Biblică București) în loc de Fison, după opinia sa, am devenit, din ortodoxă,... adventistă. Altcineva, care are ceva cu islamul, uită de jafurile, crimele și alte fapte "necreștinești" ale cruciaților, care au terorizat Constantinopolul și bazinul Dunării în perioada 1204-1330. Astfel s-au "șters" ani buni de istorie prin distrugerea documentelor aflate în inima ortodoxiei.
Mulți nu știu că, de pildă, într-o raia turceacă, în sute de ani de ocupație, ortodocșilor nu li s-au interzis și dărâmat bisericile ca în lumea "plină de milostenie creștină" din Ardeal, unde sute de biserici au fost distruse în numele lui Dumnezeu. De asemenea n-au fost forțați la convertiri, precum în lumea creștină unde frecvent privilegiile s-au cumpărat prin catolicizare. Spre exemplu Biserica Sf. Paraschiva din centrul orașului meu natal, Brăila, are o arhitectură mai simplă pentru că este de pe vremea... turcilor. Tot în acest oraș nu există nici o moscheie, în schimb abundă bisericile, de la ortodoxe române, la grecească, bulgărească, armenească, catolică, protestantă, evanghelică, iudaică, dar și alte lăcașuri de rugăciuni.
Cea mai mare durere mi-o produce cineva atunci când privește țara fragmentar. Eu sunt româncă, iar pentru mine Crăișorii moților, Decebal, Mircea, Mihai, Vlad, Iancu, Alexandru sau Ștefan sunt strămoșii mei; chiar și Alexandru Macedon este în aceeași categorie, căci vocea sângelui l-a făcut să nu lupte cu frații săi. Oare Eminescu este al moldovenilor sau al românilor?... Fie religios, fie genetic noi suntem frați, iar cel ce nu poate gândi astfel, nu este nici creștin - căci unde este "iubirea de aproapele tău"?... Dacă noi, de aceeași limbă nu suntem uniți, atunci cum vrem să ne integrăm în Uniunea Europeană, de care ne leagă originea comună indoeuropeană? Alte religii respectă fiecare vietate, pentru că Dumnezeu le-a creat pe toate; unii creștini nu-i pot înțelege nici pe semenii lor. Mă întreb uneori dacă are sens să vorbesc despre Basarabi și Mușatini (dacă ei sunt doar vlahi și moldoveni - poate mai apropiați de erudiții nordicilor, care se consideră urmașii lui Deceneu și Zalmoxis) atunci când unii ardeleni se simt atât de îndepărtați față de frații lor de peste munți.
Spre exemplu Ștefan cel Mare și Sfânt este în inima oricărui român adevărat, alături de toate personalitățile pe care Dumnezeu le-a hărăzit spațiului Carpato-Dunărean. Din acest punct de vedere mă alătur domnului prof. dr. Dogaru Mircea care spune că granițele actuale sunt prea mici față de spațiul de geneză și trăire a neamului nostru românesc. Fiul meu a putut învăța, cu emoție profundă, de la bunicul lui moț, poezia "La moartea lui Ștefan". Ardelenii l-au cunoscut și iubit pe Ștefan, căci acolo unii dintre ei și-au găsit adăpost în calea prigoanei catolice și etnice. Clujul "moștenește" chiar o ctitorie de-a lui Ștefan. Cașvana din Bucovina este un sat cu ardeleni refugiați. În cinstea lui Ștefan ei au făcut cel mai mare caș... într-o vană, și astfel, satul a devenit Caș(în)vana. Există și Cașva, lângă Reghin.
Toleranța creștină poate fi mai superficială sau mai profundă. Oamenii pot deveni din ce în ce mai înțelepți. Cultul străbunilor - viu în cultura și inimile noastre - poate contribui la trăirea mai echilibrată a vieții, în întregul său.