Și toate se transformă-n scrum. Pulberi de vis se destramă. Chipul se stinge, trupul se frânge…Mâna, aidoma unei minți diabolice, descrie încă un dans divin cu degetele încleștate. Degete lungi și-nvinețite, sfârșite-n unghii albe, mortuare. Încheietură subțire, fragilă, antebraț umil…iar continuarea…dispare. Se carbonizează puternic. Jocul se-ncheie iar dansul ia sfârșit.
Din ființa umană mai rămâne…scrum. Pe foaie, pe masă, în fotoliul mult prea înalt, pe covorul însângerat și putred…peste tot…urme ale vieții.
Acum, se-ntoarce, se apropie, se așază. Se apleacă asupra paginii martore la festinul mortuar. Dar pixul rămâne imobil. Nu mai regăsește puterea să-l ridice. Nu se mai ridică…își lasă capul să cadă alene pe spătarul scaunului…și-ncremenește.
Dintr-o ființă a mai rămas o statuie. Statui și bust din are, imaginație, idee și gând.
Nu e numai ea, nu sunt numai eu. Suntem TOÞI. Fiecare cu scaunul, masa, mâna și trupul său.
Fiecare ca o fantomă lipsită de suflet, de trup, de idee. O moarte… continuă și vie. O moarte parte din noi, din întreaga noastră existență. O luptă cruntă cu câștigători prestabiliți și drepturi inegale. Nu ne mai putem naște a doua oară. Trupul nu se mai ridică, materia nu se mai definește, gândul nu se mai adună ori unește.
Privind la scaunul gol care se întinde înaintea ochilor noștri, la mâna purtată de necunoscut, la privirea fără conținut și pașii lipsiți de elan sau sens,atingem infinit.
Toate se transformă-n scrum instantaneu. Nici gând, nici clipă, nici ființă, năruite toate sub puterea vreunei minți diabolice.
Ne întoarcem livizi și vineți, transparenți și vlăguiți pe scaunele noastre, la capăt de coridor și de viață, cu trupul osândit și oasele frânte.