Un glonț a străpuns inima mea, ce acum sângerează neîncetat. Rana pare că nu se mai vindecă, iar durerea pe zi ce trece este tot mai mare… dar m-am obișnuit cu durerea ce mi-o provoacă, după atâta timp de lacrimi și suferință începuse-mi să-mi placă…. Lacrimile mele s-au transformat într-o plăcere, o nebunie cumplită, din care, mă tem că nu voi pleca curând….
Am avut un vis… m-am visat întinsă pe un pat, iar tu priveai asupra mea. Te-ai urcat peste mine și mi-ai mângâiat pielea, ai început a mă săruta, de pe buze pe gât, pe piept până la buric… încet, încet…
Simt pe piele respirația ta caldă, eu, răsuflu greu și mă las în visare, în mâinile tale sunt în siguranță… m-ai luat sub o aripă și ne-am lăsat duși de val, departe de realitatea ce întruna ne urmărește….
Mâna mi-o plimb pe pieptul tău, iar tu mă privești cu un aer superior și îmi săruți fruntea…
Întinși pe patul suferinței, ne uităm unul la altul… avem atâtea de spus, dar buzele noastre nu îndrăznesc a se mișca, privirile exprimă atâta dorință… să mușcam din fructul oprit, să trecem peste bariere, dar în fața noastră se află un zid invizibil, de care nu putem trece mai departe.
Observ la gâtul tău glonțul ce mi-a străpuns inima… eu intru în disperare, căci știu că voi suferi din nou, că ochii mei vor îneca din nou o lume , apoi vor seca, iar soarele îmi va arde fruntea, iar eu voi seca… curând.
Tu, continui de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, iar eu, în ultima secundă, când credeam că voi putea evada, îmi săruți rana, îți plimbi degetele pe ea, apoi ți le înfigi adânc, tot mai adânc, iar rana se mărește și sângerează din ce în ce mai mult. Îți plimbi mâinile pe pielea mea, apoi mă jupoi de vie, iar lacrimile tale sărate se varsă pe carnea mea nimicită…. Tu te bălăcești în sângele și suferința mea și îmi smulgi un zâmbet de pe fața mea…. Inima începe să îmi bată din ce în ce mai tare, mai repede, tot mai repede, eu respir tot mai greu… sufocată de atâta suferință de abia mai scot un sunet, dar cine să mă audă?.... cine să mă vadă?.... cine să mă vindece?
Mă întorci pe burtă și începi a mă biciui, sângele îmi țâșnește, aproape vă mi se văd coastele, carnea mi-e zdrobită, iar tu continui a zâmbi și a mă privi ca pe un primitiv….
Îmi ridic capul și te privesc cu ochii înecați în lacrimi, iar tu, în acel moment, îmi străpungi inima cu acel glonț, ce îl purtai la gât. Eu cad la pământ, deschid ochii și mă găsesc acasă…. Era doar un vis, un coșmar, o amintire exagerată din trecutul întunecat. Aveam pumnii strânși și lacrimi în ochi.
Privesc pe fereastră, iar deodată începu a ninge. Fulgii de nea plutesc în aerul înghețat precum dansau, apoi se aștern pe pământul obosit…. Ascult cum vântul bate violent la geam, iar crengile copacilor scârțâie de parcă încearcă a spune ceva, chiar și focul din șemineu, parcă recită o poezie, iar doi copilași ascultă curios. O fată și un băiat, doi prunci sprinteni și frumușei, mă întreb ai cui or fi oare și de unde au venit? Fetița se apropie de mine și îmi sărută obrazul, apoi dispar amândoi….
După câteva momente realizez că sunt bătrână, dar tot atât de singură, uitată de lumea în care aveam să trăiesc, o simplă muritoare, care de mult a pierit din ochii lumii, îmi arunc privirea pe fereastră din nou, să privesc cum fulgii de nea se aștern pe pământ, precum o plapumă groasă, dar afară este toamnă, apoi vară, primăvară… mai târziu mă vad din nou copil.....
Mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre ușă, fără a privi înapoi, pornesc spre un nou început. Răsuflu ușurată, căci a fost doar un vis, dar mă opresc în pragul ușii și observ că pumnul încă îmi era strâns. Îmi las mâna moale, iar în mâna mea se afla un glonț. Eu îl pun la gât și pornesc în necunoscut….