Am constatat cu stupoare că nu studiez altceva decât o înșiruire de erori; admirabile, excelent argumentate, credibile, poetice, dar totuși erori.
Gândirea, logica, nu sunt decât unelte. Nu descoperă, ci construiesc adevărul.

Și astfel umanul, în întreaga sa spiritualitate, cultură, oricât de bine înrădăcinate în timp, nu-și poate garanta autenticitatea, privilegiul ontologic.
Dimpotrivă, nu poate afirma decât că suntem cu toții falși, fățarnici, orbi atât timp cât știm și credem.

Știm o iluzie, credem o elucubrație.

Adevărul nu rezidă în cunoaștere, religie, ci în a fi.
Nu pot cunoaște universul, pe dumnezeu, trebuie să fii însuși universul, însuși dumnezeu.

"Câtă aroganță!", mi s-a spus.
99% dintre oameni nu au vocația acestei aroganțe.
Preferă să juiseze, satisfăcuți de propriile lor iluzii, de viața pe care și-o consideră unică și sublimă - chiar și ratații fac asta, deși nu o recunosc-, sentimentul pe care și-l consideră înalțător și nu doar o emanație a cărnii.

Nu, onești pot fi doar ateul și scepticul, autentic doar cel ce și-a găsit mântuirea în moarte.

Acum, că mă veți condamna pentru afirmațiile de mai sus, nu-mi pasă. Nu voi retracta, nu voi lua în seamă nici un contra- argument.