imi vine sa pun pe foaie o bucata de gand care m-a perindat si s-a indepartat deja de vreo 2 minute.
hartia e singurul loc unde o pot expune fara risc..iar afirmatia o fac avand constiinta unor interpretari comune din partea lumii care se invarte in juru-mi foarte sau mai putin degeaba.
nu cumva ai murit?
nu cumva te stingeai azi pe la 5 cand, singura in casa fiind, iti vorbeam printre lacrimi?
mai degraba -imi- vorbeam, eliberand dorul de noi si incercand sa-mi insusesc teama de a te pierde, nestiind ce sa sper mai intai...sa te am sau sa ma pot adapta fara tine?
observ ca pe masura ce scriu imi lamuresc si dilemele, insasi topica demonstrandu-mi ca am avut grija sa sper la a te avea -inainte.
cu o trufie curajoasa imi apreciez exercitiul literar si ma intorc la citit.
poate ca nici nu ai murit