Cerul albastru, pătat ici și colo de herghelii albe de nori, strălucește în splendoarea unei zile senine de vară. În curtea căsuței de la marginea satului două fetițe cam de aceeași vârstă se zoresc una pe alta de parcă ziua ar fi fost pe terminate.
- Să mergem odată, Alice! Dacă vrei flori frumoase trebuie să ne grăbim, bombăne fetița mai scundă.
- Uff! Suzi, tot timpul trebuie să-ți găsești un motiv să mă cerți, răspunde râzând cealaltă fetiță, scuturându-și ușor părul blond în care parcă, s-au oprit razele soarelui. Îmbrăcată cu o fustița roșie, cămașă albă pe sub vestuța și ea roșie, cu niște ochi mari și căprui precum ai unei căprioare, Alice, e o fetiță veselă și deosebit de frumoasă. Suzi zâmbi doar și nu mai spuse nimic.
Porniră amândouă la drum, fiecare cu câte un coșuleț în mână. Ajunseră pe la amiază. Liniștea ce le înconjura era întreruptă doar de țîrâitul greierilor sau foșnetul unei șopârle mici ce se furișa prin iarbă, depârtându-se de ele. Din înaltul cerului, o ciocârlie își arunca trilurile vesele. Alice văzu o floare albastră, tare frumoasă și se aplecă să o culeagă. Spre surprinderea fetelor însă, floarea prinse viață și o luă la sănătoasa. Nedumerită, Alice fugi repede pe urmele ei. Dar floarea, ia-o de unde nu-i. “Incredibil”, își spuse Alice și mai făcu câțiva pași să vadă unde ar fi putut să dispără. Brusc pământul îi fugi de sub picioare. Se rostogoli în gol multă vreme. Ateriză pe o păpădie de patru ori mai lată și de opt ori mai înaltă decât ea. Buimăcită și speriată, începu să se vaiete. Se tot uita în jur de parcă căuta un inamic.
- Uf! De ce am urmărit floarea aceea trăznită! Of! Of ! Of ! Sărăcuța de mine! Acum ce-o să mă fac?
Se ridică să vadă unde se află și descoperi o grădină imensă. Păpădia pe care tocmai aterizase începu să se transforme și mii de semințe ca niște baloane, se ridicau ușor în jurul ei. Alice apucă zdravăn una din ele și pluti spre pământ. Când ajunse jos, văzu, nu departe, un tren floare. Locomotiva era un trandafir culcat, iar vagoanele erau o volbură ce se încolăcise pe tulpina lui. Alice urcă într-un vagon. În aceeași corolă de volbură, pardon, un compartiment, se mai aflau două flori de câmp, aproape de înălțimea ei. Se așeză nițel stingherită pe bancheta din fața lor, examinându-le cu atenție.
- Vrei o pungă cu îngrășământ? întrebă una din flori ce semăna cu floarea soarelui.
- Nu, mulțumesc, răspuse Alice politicoasă.
Floarea scoase din geanta ei o pungă pe care scria “Îngrășământ” și o înghiți cu lăcomie dintr-o dată.
- Hmm! Am uitat să scot ambalajul, constată într-o doară.
Floarea luă o altă pungă și grijulie, trase atât de tare de ambalaj încât împroșcă cu îngrășământ tot compartimentul, acoperind-o și pe Alice.
- Scuză-mă, dragă! Te curăț imediat, spuse amabilă, trăgând de o manetă.
De parcă ar fi știut că urmează să se întâmple ceva rău, Alice începu să strige:
- Nuuuu!
Prea târziu însă! Tot compartimentul fu acoperit cu apă. Alice udă leoarcă și pleoștită privea cu invidie la florile ce păreau să se simtă excelent.
- Nu e nevoie să ne mulțumești, dragă! îi spuse una din flori lui Alice.
Brusc, trenul se opri. Alice coborî și privind în jur, descoperi că se află la marginea unei păduri cu totul neobișnuită. Locul copacilor era luat de zeci de flori uriașe. Exact în fața ei se deschidea o cărăruie albă. Se aventură în pădure plină de vioiciune, fără să mai privească în urmă. În mijlocul unui luminiș, pe o mică buturugă stătea un pitic cu o pălărie mare pe cap. Avea un nas mare și roșu sub doi ochi albaștri, iar trupul îi era rotunjor. Nu păru deloc surprins de apariția Alicei.
- Cine ești? Ai venit și tu să îți bați joc de mine? o întrebă răstit.
- Păi... nu, de ce aș face-o? Cine ești?
- Cine să fiu?! Sunt un pitic oarecare.
- Dar de ce ești supărat?
- Pentru că toți își bat joc de mine și de părul meu, spuse îmbufnat omulețul dîndu-și jos, pălăria. Mare îi fu mirarea lui Alice când văzu că, în loc de păr, piticul avea pe cap, zeci de floricele care de care mai frumoase și mai colorate. Alice se gândi că nu-l poate ajuta pe pitic, dar amintindu-și sfaturile mamei, se așeză lângă pitic și-i spuse:
- Nu trebuie să fii supărat. Nimeni pe lumea asta nu este perfect. De fapt, părul tău este foarte frumos! Este darul lui Dumnezeu pentru tine.
- Uite, eu nu m-am gândit că ăsta ar putea fi un dar, spuse piticul surprins că Alice nu izbucnise încă în râs, așa cum făceau alți copii. Hmmm! Trebuie să mă gândesc la asta.
Alice se ridică, zâmbind bucuroasă că reușise să-l facă pe pitic să se oprească din plâns. Își luă rămas bun și plecă mai departe spre inima pădurii. Dădu destul de repede peste o altă poenița unde două flori uriașe de gura-leului, călare pe doi crini albi, păreau că se află în mijlocul unei confruntări. Floarea albastră de gura-leului, arțăgoasă, i se adresă lui Alice pe un ton obraznic:
- Sunt Lancelot! Îți ordon să pleci de pe terenul nostru de luptă.
- Poftim?! întrebă Alice, jignită de impolitețea acestuia.
- Lasă-l, spuse floarea galbenă de gura-leului. Eu sunt Inimă-de-leu, frumoasă domnișoară. Vino cu mine și nimeni nu-ți va face nici un rău.
Alice, nu se lăsă rugată prea mult, încălecă bucuroasă alături de curajosul cavaler. În urma lor, Lancelot striga nervos, nevoie mare:
- Lașule!!! Vino înapoi! Vei mai auzi de mine, cu siguranță!
Dar cei doi fugari nu s-au sinchisit prea tare de strigătele lui.
- Unde sunt? întrebă Alice, sperând că, în sfârșit, venise timpul să primească niște răspunsuri.
- Cum unde? Te afli în Þara Florilor, răspunse Inimă de leu!
- Ce făceai acolo, împreună cu Lancelot?
- Ne duelam!
- Dar de ce vă duelați?
- Este doar un vechi obicei de familie, spuse Inimă de leu calm, privind-o pe Alice cu atenție. Se vede că ești un pic confuză, de aceea, vreau să-ți fac cunoștință cu o veche prietenă care te va ajuta, mai mult decât o pot face eu. Nici nu termină de spus toate acestea când, în fața Alicei apăru o minunată floare de crăiță, îmbrăcată în zeci de fuste ruginii, tivite cu galben auriu, care îi salută cu multă căldură:
- Bună ziua, Inimă de leu! Ea trebuie să fie Alice! Îmi pare rău că nu putem vorbi acum. Alice trebuie dusă pe Câmpia Judecății!
Nici una nici două, Crăița o prinse de mână pe fetiță lăsându-l pe Inimă de leu cu gura căscată de uimire.
-Hei, de unde îmi știi numele? Unde mă duci? – întrebă Alice, buimăcită de viteza cu care Crăița o pusese în mișcare.
- Nu avem timp de discuții. Trebuie să ne grăbim, îi răspunse Crăița, fără să o privească.
În scurt timp ajunseră pe o câmpie, care semăna foarte mult cu o imensă sală de spectacole. În locul unor scaune obișnuite se aflau zeci de coșulețe de înălțimea unui copil, în care încăpeau cu ușurință câte două flori uriașe. Toate erau dispuse în cerc, iar în mijlocul acestuia, tronau alte trei coșuri puțin mai mari și diferit colorate. Un trandafir negru, serios și sobru se afla deja așezat în coșulețul din mijloc, iar Alice împreună cu Crăița fură invitate să i se alăture. Destul de repede, cu un zumzet ușor, toate coșulețele fură ocupate. Alice nu mai văzuse niciodată atât de multe flori, atât de diferite ca formă și culoare. Trandafirul negru ridică mâna și imediat orice gălăgie încetă. Mulțumit, Trandafirul își drese vocea și începu să citească de pe o frunză mare:
- Tribunalul Florilor s-a adunat aici pentru a judeca o faptă foarte gravă. Acuzata, aici de față, a încercat să rupă una din suratele noastre...
Din toate coșulețele se auzi un murmur dezaprobator.
- Liniște, tună Trandafirul. Acuzata este rugată să se ridice în picioare!
Alice, speriată se ridică încercând să spună ceva, dar Trandafirul o întrerupse:
- Să intre martorul!
O albăstrea subțirică își făcu intrarea și imediat ce ajunse lângă Alice începu să strige arătând înspre ea:
- Ea este! Ea este! Ea a vrut să mă omoare!
Duceți-o departe de mine! Vrea să mă…
Trandafirul negru îi spuse:
- Potolește-te! Ești sigură că despre fetița aceasta este vorba?
- Da, da, răspunse Albăstrica fără șovăială.
Toate florile din sală începură să murmure și să exclame:
- Vai ce rea ești! Vai ce rea ești!
- Nu e adevărat, nu sunt rea... am vrut doar să culeg niște flori...
- Deci recunoști, întrebă Trandafirul. De ce ai vrut să culegi flori?
- Voiam să-i fac un dar mamei mele. Un buchet frumos pe care să i-l așez în vaza din camera ei, răspunse Alice, convinsă fiind că nu e drept să fie judecată pentru asta.
Florile amuțiră, pentru un scurt moment. Din tribună, o floare de mac, roșie ca focul, sparse liniștea:
- Þie, ți-ar plăcea să trăiești într-o vază?
- Florile trebuie să rămână acolo unde au crescut pentru că acolo le este cel mai bine, spuse o cârciumăreasă roșcovană. Oare când veți pricepe și voi, oamenii lucrul ăsta?
Alice, rămase pe gânduri. Nu se gândise niciodată la flori în felul acesta. Trandafirul o privea și el cu atenție. Dintr-o dată, scoase un ciocănel cu care lovi o piatră aflată în fața coșulețului. Murmurele încetară. Trandafirul Negru spuse:
- Am luat o decizie. Pentru că Alice este prea mică să înțeleagă lumea noastră, am decis că este nevinovată. Dar…
Din depărtare se auzi un strigăt:
- Stați Staaați!!!
Toată lumea se uită să vadă cine striga. De pe un deal ce străjuia câmpia, cobora în goană, parcă rostogolindu-se, un pitic ciudat, ținându-și cu o mână pălăria. Era piticul cu flori pe cap în loc de păr, pe care Alice îl întâlnise, nu demult, în poeniță.
- Vreau să vă povestesc ceva despre această fetiță și pe urmă veți putea vota mai ușor vinovăția sau nevinovăția ei.
Și piticul începu să povestească în fața tribunalului cum îl ajutase pe el, Alice.
- Vreau să vă fac o propunere, spuse piticul. Vreau ca acum, toate florile ce se află aici să voteze dacă Alice este vinovată sau nu.
- Eu sunt de acord, răspunse Trandafirul Negru. Haideți să votăm!
Florile, scoaseră fiecare câte o petală și o bucățică de cărbune, își scriseră votul, apoi îl puse fiecare în coșulețul Trandafirului Negru. Toată lumea aștepta cu nerăbdare rezultatul. Trandafirul Negru, le numără cu atenție și după ce bătu cu ciocănelul pentru a face liniște, spuse:
- Avem un singur vot pentru pedeapsă. Restul florilor au iertat-o pe Alice. Așa că nu va fi pedepsită.
Și întorcându-se spre Alice:
- Sunt convins, că astăzi ai învățat ceva, nu-i așa?
- Cu siguranță, răspunse Alice, plecând capul rușinată, vă mulțumesc, domnule Trandafir.
Uriașa sală se goli la fel de repede cum se umpluse. Rămași singuri, piticul și Alice o luară spre dealul de unde apăruse acesta și începură să-l urce. Când ajunseră în vârf, piticul îi spuse:
- Mulțumesc că m-ai ajutat atunci când eram necăjit. A fost frumos din partea ta să-mi spui o vorbă bună. Mă numesc Martin. Îmi pare rău că nu mai putem discuta, dar trebuie să ne grăbim. Suntem așteptați la palat. Regina dă un ospăț și te-a numit oaspetele ei de onoare.
- Și eu, îți mulțumesc, Martin. Fără tine, cu siguranță nu mi-ar fi fost așa ușor, răspunse Alice zâmbindu-i.
În vârful dealului se înălța un palat impunător, înconjurat de o grădină imensă și cu totul neobișnuită, așa cum de altfel erau toate lucrurile în această Þară a Florilor. În loc de straturi de flori, grădina era plină cu steluțe colorate și norișori pufoși care, atunci când se ciocneau făceau să izbucnească mici focuri de artificii. Martin se repezi în palat dar Alice zări ceva ciudat în grădină și o porni într-acolo. Câțiva trandafiri roșii stăteau serioși, în fața unor șevalete și pictau. Mare îi fu mirarea fetiței, atunci când se apropie. Florile pictau oameni.
- De ce pictați oameni? întrebă fetița.
- Pentru că arborii reginei au fost mâncați de termite. Iar regina nu mai vrea alții, așa că ne-am gândit să « plantăm » oameni și să-i colorăm în verde.
- Dar nu credeți că regina va observa?
- Chiar deloc, răspunseră trandafirii liniștiți.
De nicăieri, apăru lângă ea o bătrânică, mică, cu haine cusute din petale de flori, cu ochelari pe nas. Lentilele erau mari cât capul lui Alice. Se apropie de șevalete și spuse:
- Ce arbori frumoși ați «plantat»! Cam subțirei, totuși ...
Una dintre florile-pictoriță îi răspunse:
- E o nimica toată! Putem să facem picturi mult mai frumoase!
Alice observă că bătrânica se înroși ca trandafirii de lângă ea.
- N-ați făcut tot ce-ați putut? Am să vă pedepsesc! strigă bătrânica. Și la un gest al ei, pământul se despică, iar florile-pictorițe căzură în întuneric.
- Nu puteai să taci? se mai auzi vocea unei pictorițe înainte ca pământul să se închidă la loc.
Mulțumită, bătrânica își mută privirile spre Alice, care o privea foarte speriată.
- Tu cine ești? o întrebă.
- Sunt….
- Nu-mi spune! Ești….. Ella Fitzgerald! Nu-i așa?
- Nu.
- Atunci ești… menajera de la baie!
- Nu!
- Să știi că miroși ciudat! Hmm! Nu cumva... ești o fetiță?
- Da. Mă numesc Alice. Cum adică miros ciudat?
Tocmai atunci intră în grădină cavalerul Inimă de Leu. Bătrâna intră în palat, fără să se sinchisească a-i răspunde. Alice se bucură să-l revadă pe curajosul cavaler. Se duse lângă el, întrebându-l:
- Cine este femeia aceea ridicolă?
- Este regina acestui palat, îi răspunse zâmbind, Inimă de Leu. Este cam zăpăcită, după părerea mea. Poate să ghicească viitorul. Dar primele zece răspunsuri sunt incorecte, iar al unsprezecelea este foarte vag. Alice râse cu poftă și împreună intrară în palat. Dădură peste o sală imensă, frumos împodobită. În mijloc trona o masă lungă, la care încăpeau cel puțin cincizeci de persoane. Alice, se așeză într-un capăt al mesei. Locurile se ocupară pe rând, cu flori. Printre meseni erau și Inimă de Leu, Lancelot, Crăița, Trandafirul negru, Albăstreaua, Martin, piticul cu flori în loc de păr, cele două flori pe care Alice le întâlnise în tren, florile pictorițe, care se pare că nu pățiseră nimic, iar în celălalt capăt al mesei, trona bătrânica. La un semn al ei, farfuriile de pe masă se umplură cu îngrășământ. Alice se uită atent la farfuria ei și i se făcu rău. Din farfurie se ițea un vierme alb, gros, vâscos, lung, care se uita fix la ea.
- Vrei să-mi distrugi căsuță ? întrebă viermele, punându-și mâinile în șold.
- Ceee?
- Ai grijă, știu să boxez, o amenință viermele privind-o cu îndrăzneală.
Alice, încremenită, se uita la el, cu ochii cât cepele. Toți cei de la masă priveau spre cei doi. Bătrânica spuse:
- Îmi pare rău, se pare că felul întâi este un pic nefăcut. Din păcate, viermele tău n-a fost bine
«educat»! El trebuie să te «hrănească». Deodată apăru o păpădie purtând un papion negru la gât, care luă farfuria lui Alice cu viermele care striga:
-Lasă-mă jos sau te pocnesc!
Alicei i se aduse o altă farfurie, dar nu se atinse de ea și cum prinse ocazia, o zbughi afară. Ieși repede din grădina palatului și o luă la sănătoasa. După zece minute de alergătură, ajunse la marginea unei păduri de trandafiri uriași. Zări o potecă și intră. Trecea prin pădurea de trandafiri disperată că nu reușea să găsească drumul către casă. Nici nu băga în seamă potecile presărate cu petale de trandafir, nici razele soarelui ce se cerneau printre frunzele aplecate peste cărare. Un miros îmbătător se simțea în jur și păsărele mărunte se zăreau pe ramuri. Trandafirii priveau mirați la fetița ce se plimba printre ei fără să-i observe, fără să vadă frumusețea din jurul ei.
Deodată, la picioarele lui Alice apăru viermele pe care-l întâlnise în farfuria ei, la palat. Se uită la ea, cu aceeași privire plină de îndrăzneală și-i zise:
- Hei, nu tu ești fetița care încerca să-mi distrugă căsuța, la palat?
- Da, eu sunt, dar nu încercam nimic. Am fost poftită acolo și dacă vrei să știi eu nu mănânc îngrășământ! zise Alice supărată.
- Aici toți mănâncă îngrășământ și-mi distrug casa, ce știi tu? adăugă viermele.
Se porniră amândoi la drum, de-a lungul unui pârâu, povestind.
- Lumea noastră este cam plictisitoare pentru mine, spuse viermele. De aceea am vrut să văd cum sunt oamenii din lumea ta.
-Vrei să spui …?
- Da, Alice, da. Și te-am văzut când ai încercat să culegi albăstreaua.
- Și?
- Tu ai fost singura făptură pe care mi-a fost dat s-o văd, recunoscu viermele.
Alice rămase stana de piatră. Un gând ciudat îi trecu prin minte.
- Deci tu ești cel care m-a adus aici! De ce tocmai eu?
- Pentru ca să înveți că nu e bine să ucizi flori.
- Dar eu nu am omorât niciodată, pe nimeni!
- O, ba da ! Ai «omorât» foarte multe flori! Și ele sunt ființe! Și ele trăiesc! Atunci când rupi o floare, ele mor chiar dacă le pui într-un vas cu apă.
- Cred că mi-am învățat lecția! Mă poți trimite acasă? Te rog!
- Și eu cred asta, ai un suflet bun, acum poți pleca înapoi în lumea ta.
Viermele pocni din degete și totul în jur se încețoșă. Alice se trezi pe spate, pe câmpul cu flori, unde văzuse prima dată, albăstreaua. În fața ei stătea Suzi, foarte îngrijorată.
- Alice, ai pățit ceva?
- Nu, doar am alunecat. Haide, să mergem acasă!
- Dar cum rămâne cu culesul florilor? întrebă Suzi.
- Nu ar trebui să culegem florile. Ele ar trebui să rămână aici, unde le e locul.
Puțin dezamăgită, Suzi spuse:
- Bine! Hai să mergem, spuse Suzi, fără să mai bombăne în nici un fel.
Ceva din ochii Alicei îi spunea că nu e timpul pentru alte discuții. Porniră împreună spre casă, și niciodată Alice nu mai culese flori.
Totuși, în anul următor răsăriră în grădină ei o mulțime de flori: trandafiri, albăstrele, crăițele, crinii și gura leului, florile ce semănau cu floarea soarelui, câțiva maci și chiar o cârciumăreasă. Pe gard se întindea în soare un fir de volbură, iar de-a lungul lui, câteva păpădii își ițeau capetele pudrate cu aur.

Ianuarie - Septembrie 2006