Domnului Ștedișa, despre fastul bisericesc
(Scrisoarea a 175-a)

Nu puteți întelege de ce Biserica ortodoxă admite atâta fast interior: în icoanele scumpe, în caldelabrele de argint, în potirele din aur, în odăjdiile din brocart și în alte obiecte de preț.
Vreți să stiți de ce? Fiindcă prin toată această slabă strălucire vrea să le amintească oamenilor de veșnica strălucire din cer; să îi rupă fie și pentru o clipă de necazurile lor pământești și să le amintească de lumea cealaltă, de patria lor cerească, de împărăția veșnicei fericiri și a vesnicei bucurii; să le înfățișeze- pe cât e pământește cu putință- prin simboluri materiale acea îndestulare și acea bogăție în care este îmbelșugată lumea duhovnicească și în care trebuie să fie îmbelșugat sufletul creștinesc cel închis în trup, așa cum este toată această strălucire închisă între zidurile de piatră ale bisericilor.
La modul general, așa stau lucrurile. Totuși, fiecare obiect în parte, forma, culoarea, ornamentația lui, au în biserica ortodoxă un înțeles duhovnicesc aparte.
Așadar, în general și în particular, toate acestea exprimă în mod simbolic o învățătură, calea spre mântuire, drama mantuitoare a vieții lui Hristos, a făgăduințelor lui Hristos sau oarecare taină a împărăției cerurilor.
Credeți că toate acestea ar putea fi transformate în pâine și mâncate. Dar după ce vor fi mâncate? Dacă trupul mănânca hrana sufletului, sufletul cu ce se va mai hrăni? Oare n-ați auzit ceea ce toată lumea a auzit și anume cum au transformat ateii moscoviți totul în pâine și au mâncat, iar acum flamânzesc- și încă așa cum nu s-a mai flămânzit în Rusia din vremurile lui Askold și Dir? (Figuri legendare, un fel de “descălecători” ai Rusiei(n.tr.))
Nu trăiește omul numai cu pâine trupească, ci și cu cea duhovnicească. Iar toate lucrurile și odoarele din sfânta biserică sunt prin înțelesul lor hrană duhovnicească pentru sufletele omenești.
Intrați mai adânc în știința creștină, care e pentru noi, drumeții pământești, mai însemnată decât orice altă știință și veți înțelege, iar după ce veți înțelege veți lepăda gândurile dvs de acum și le veți înlocui cu gânduri drepte.
Pace dvs și binecuvântare.

Scrisoarea a 176-a
(Aceluiași)

La scrisoarea mea răspundeți prin altă întrebare: “Oare Hristos ar tolera atâta fast în biserici?”
Fară doar și poate. L-a tolerat atunci, l-ar tolera și acum. Atunci exista în Ierusalim templul, una din minunile de arhitectură și lux ale lumii. Templul acela avea în interior mai mult aur și mai multe pietre prețioase decât au acum toate bisericile creștine din Balcani.
Solomon toată casa (templul) a îmbrăcat-o cu aur…
Și tot jertfelnicul care este înaintea sfintei sfintelor l-a îmbrăcat cu aur…
Și a îmbrăcat heruvimii cu aur…
Și pardoseala casei a îmbrăcat-o cu aur pe dinlăuntru și pe dinafară (III Imp. 6,22-30).
În acel templu, Hristos a intrat de multe ori dar niciodată n-a dat de înțeles că toate cele aflătoare în el ar trebui transformate în pâine și mâncate precum socotiți dvs că ar fi bine.
El a prezis ruina acelui templu și templul a fost nimicit, dar nu din pricina aurului din el ci din pricina noroiului din sufletele oamenilor.
Mă bucură că vă arătați milostiv față de săraci, însă m-ar bucura și mai mult dacă v-ați arăta milostiv cu avutul dvs, iar nu cu cel strain. Nu aș vrea nicidecum să vă văd de partea lui Iuda. Știți că Iuda a vrut să se arate mai milostiv decât Hristos? Citiți cap. 12 din Evanghelia după Ioan.
O femeie oarecare a luat un vas cu mir prețios de nard și l-a vărsat pe picioarele lui Iisus- iar Iuda, care avea să-l vândă mai apoi pe învățătorul său pentru bani, s-a supărat și a strigat: Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu 30 de dinari și să se fi dat săracilor?
La care Domnul Cel bun, Care era pe cale Șă-și pună și viața Sa pentru săraci, i-a răspuns: Pe săraci pururea îi aveți cu voi, iar pe Mine nu mă aveți pururea.
Ascultați, deci, ce vă voi spune:
Dacă toți L-am avea totdeauna pe Hristos cu noi, nu ar fi săraci între noi. Cei ce Îl au pe Hristos cu sine, aceia au adăugat bisericii ceea ce numiți dvs “fast”. Tot ei sunt cei ce dau cel mai mult săracilor. Dragostea de Hristosul Cel viu îi împinge la două jertfe: la jertfa pentru biserica lor și la jertfa pentru frații lor săraci. Iar cei ce nu Îl au pe Hristos cu ei nu-i au nici pe săraci cu ei. Aceștia ar vrea să ia de la biserică și să dea săracilor doar ca să nu se dea de la ei și ca săracii să nu-i supere. Acesta este adevaratul imbold care, iată, se plimbă cu atâta obrăznicie și printre noi sub masca binefacerii.