Of, tată

Hai s-o luăm cătinel... să-ți aduc aminte ceea ce nu mai ști, sau ceea ce n-ai avut timp să afli în acei ani pe care vrei să mi-i restitui...
Aveam șapte ani când brusc ai dispărut, lăsându-mă în clasa întia cu o grămadă de întrebări... E drept, din cînd în când mai apăreai, cu tot veninul față de o femeie (mama) ce nu-ți mai corespundea... Erai eroul meu, tata cu traista plină de povești, cu dulciuri și banii pentru orele de pian și balet... Mi-ai spus că dacă voi cere la tribunal să locuiesc cu tine nu-mi va lipsi nimic... Nici atunci nu eram o materialistă, aș fi putut trăi fără dulciuri, fără orele de pian și balet... nu și fără povești... mama nu prea știa limba română și eu din cauza interdicțiilor tale, nu apucasem să învăț limba maghiară... și bunica din partea mamei ce a spus atunci la tribunal că fiica ei (mama), nu venise cu mine atunci când s-a căsătorit... că tu de fapt îți dorisei copilul (adică pe mine)... Și-am ales marea nefericire de-a te urma... Mama în puținele ei cuvinte știute în românește, îmi spunea că tu câștigi banii scriind povești... Si-am crezut-o... și-am lăsat-o singură, urmându-te la mama de-a doua... tanti Lenuța, femeie în vârstă, nici măcar frumoasă... și cu doi copii ai ei dintr-o căsătorie anterioară... Și locuiam tată, în aceiași casă... numai că, acolo aveam dreptul să te văd Duminica, când veneam în sufragerie să-ți arăt carnetul de note... Nu mâncam niciodată împreună... eu cel puțin, cât am locuit pe strada Războieni, n-am mâncat niciodată cu nimeni - împreună... Locul meu era la bucătărie... În sufragerie mâncau ceilalți, cei legitimi... eu eram fiica unguroaicei... despre care mama vitrega și bunica vitregă aveau numai cuvinte de "laudă"... eram cuminte, tăceam, învățam să fac mâncare și să spăl rufe... e drept, lucruri ce mi-au folosit în viață... N-ai să crezi, dar, atunci când am împlinit 20 de ani, am fost la Lenuța ta și i-am mulțumit pentru tot ce am învățat acolo... chiar și pentru bătăturile de pe suflet... mi-au prins bine...știi doar că, ceea ce nu te omoară te călește...
Nu-mi aduc aminte să fi primit cât am stat acolo o jucărie, o haină nouă... și nici voie să mă joc cu jucăriile fraților vitregi nu aveam... Mă jucam cu norii, mă suiam în cais și de acolo - când nu aveam de făcut treabă la bucătărie sau de spălat, vorbeam cu norii, cu frunzele...cu florile primăvara... nici la balet și nici la pian n-am mai mers... ar fi fost niște bani aruncați pe o ființă care nu merita asta... și mi-era greu să înțeleg de ce se purtau astfel cu mine, învățam, eram ascultătoare... voiam să fii fericit, să te bucuri că sunt un copil cuminte, știam că tu mă dorisei, că ai insitat la tribunal să-ți fiu încredințată ție (ce nu știam atunci, dar aveam să aflu mai târziu, a fost că dorința ta era legată de o amărâtă de pensie alimentară pe care nu voiai să i-o plătești "ăleia" (mamei adică)...
Voiam să mă inviți măcar o dată să stau și eu cu voi la masă...
Și-a venit bunicul cu sora ta, tocmai când am terminat clasa a patra... Venise încărcat cu de toate și s-a făcut masă mare, de era sărbătoare venise tatăl tatălui... M-am dus la bucătărie unde era locul meu și cu mîinile la spate așteptam să primesc si eu mâncare.
Bunicul trecând de la baie prin bucătărie și văzându-mă așa cuminte la masa din bucătărie m-a întrebat:
- Ce faci aici?
- Cum ce fac, aștept să vă dea vouă de mâncare ca să-mi aducă și mie ceva să mănânc.
- Cum?
Și s-a schimbat bunicul la față, și m-a târât până în sufrageria plină de cristaluri.
- De ce mănâncă mă,Gabi singură în bucătărie. Așa ți-am dat noi mâncare ție? Până plecăm, și-o să plecăm cu copil cu tot, Gabi mănâncă la masă cu noi!!!