1
pe străzi luminile s-au dizolvat încet în noapte
doar câteva pîlpâiri în câte un bloc mai îndepărtat
siluete rotunde zvâcnind în spatele câte unei perdele
cortina noastră cea de toate nopțile acoperind firav
o scenă spre care fluturi și țânțari nu contenesc să navigheze

2
sunetele vii ale nopții sunt mici păsări de pradă pentru timpane
cochilia zilelor zace în fiecare minut din beznă
părăsită, o femeie plânge ușor lacrimile îi cad peste o mușcată
din fereastră și umbra mea ca un câine se alungește spre pervazul ei
vrea să culeagă luna într-un gest de compasiune spontană

3
țin în mâini o fotografie
am găsit-o pe jos în gara slab luminată
bricheta de alamă căzută pe ea a lăsat
urme vagi de unsoare și chipul
pare acum venit de undeva din trecutul îndepărtat
un punct luminos pe fruntea unei fete frumoase
un zâmbet șters și ușor nostalgic îmi strivește amărăciunea
din ochii ei ca o mediterană
culorile ning peste puținii călători care iau trenuri de noapte

4
câte fețe ai văzut în compartimente
fiecare cu luciul ei nefiresc expresiv
lumi purtate în spatele fiecărei perechi de ochi
tot ce se poate spune despre tot ce există
stă îndărătul acestor pleoape obosite

5
timpul nu e dușmanul nostru
e doar o cabrare a trenurilor peste șinele moarte
o copulație nefirească strivind sub orgasme secundele
auzim uruitul sacadat al roților ca pe o muzică lentă
fiecare drum își are simfonia lui secretă
nu trebuie decât să ținem ochii închiși câteva secunde
atunci când inima ne tresaltă la trecerea prin tunel