Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii
(Despre credința cea mare și statornică)

O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești (Matei 15, 28)

Iubiți credincioși,
Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).
Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dînsa. Această femeie străină de poporul ales, văzînd mulțimea ce urma pe Mîntuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol! (Matei 15, 22).
Trei gînduri mari stăpîneau mintea și inima ei. Întîi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gînduri le-a scos la lumină din inima sa, cînd a zis: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerînd milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: "Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit".
Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mîntuitorul nu i-a răspuns un cuvînt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mîntuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvînt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mîntuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicînd: Slobozește-o, că strigă în urma noastră...
Dar Mîntuitorul, ca și cînd n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicînd: Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mîntuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mîntuitorului, zicînd: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: "Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!"
Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mîntuitorul care zice: "Nu este bine a lua pîinea fiilor și a o arunca la cîini" (Matei 15, 26). Prin cîini înțelegem aici pe păgîni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pîinea înseamnă facerile de bine făcute de Mîntuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rîndul cîinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mîntuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rîndul cîinilor, avînd în continuare nădejdea unui cîine către stăpînul său, că pînă la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pîine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mîntuitorul: Da, Doamne (adică sînt cîine), dar și cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor (Matei 15, 27).
Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un cîine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că pînă la urmă va căpăta o fărîmitură din pîinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpînului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgîne este mai mare decît a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzîndu-se asemănată cu cîinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Iar Preamilostivul nostru Mîntuitor, văzînd smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzînd că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).
Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicînd: O, femeie, mare este credința ta!
Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atît de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mîntuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfînta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfînta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mîntuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.
Apostolul Pavel ne-a învățat, zicînd: Credința vine prin auz, iar auzul din cuvîntul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).
Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobîndit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mîntuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintîi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.
Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor cîtă credință stăruitoare are o femeie păgînă și cîtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
Iubiți credincioși,
Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfînta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)
Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atîta tărie în Mîntuitorul și în puterea minunilor Lui, încît este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgîni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicînd: Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu (Luca 13, 29).
Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atîta sîrguință în urma Domnului și a cerut cu atîta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui cîtă durere și mîhnire avea biata mamă, cînd vedea pe fiica sa de atîtea ori căzînd jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pămînt, scrîșnind din dinți și tremurînd cu tot trupul cînd duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, cînd îl apucă duhul cel rău și îl muncește.
Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sînt stăpîniți de diavoli, cu atît mai mult o mamă bună, cînd vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou cîteva înfățișări ale credinței acestei femei cananeence.
Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpînite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mîntuitorul fiica de la distanță, în clipa cînd a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești (Matei 15, 28).
Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vîrstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bîntuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mîntui.
Credința vine din auz, spune Sfîntul Apostol Pavel, adică auzirea cuvîntului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvîntul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfînta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfînta Împărtășanie.
Femeia cananeeancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: "Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cîrtea că este asemănată cu cîinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: "Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: "Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mîndriei, de duhul desfrînării, de patima mîniei, a lăcomiei și a trîndăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gîndurilor, de duhul necurăției, de neînfrînarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!"
Iubiți credincioși,
Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.
Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvîrșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobîndim iertare de păcate și mîntuire.
De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cît mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvîntul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrînați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osînda iadului.
Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mîngîiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii cananeence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: "Doamne ajută-ne să ne mîntuim și să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.