Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii
(a Vameșului și a Fariseului)
Despre mîndrie și smerenie

Voi sînteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiți credincioși,
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet și cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfățișări are și cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște cîte capete are această înfricoșată fiară a mîndriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cît de pestriț și primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, București, 1980).
Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privință: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, așa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulțumesc Þie că nu sînt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalți oameni că sînt răpitori, nedrepți, preadesfrînați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).
Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mîndrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalți oameni că sînt răpitori, nedrepți, preadesfrînați și păcătoși.
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), și că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului și toate urmele lui le cunoaște (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie și cunoștința neputințelor sale, el osîndește cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosința inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieștii Părinți ne învață, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, București, 1981).
La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trîmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osîndind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osîndește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă cînd postești să nu te arăți oamenilor că postești (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).
Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîștig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învață: Cînd faci milostenie, să nu știe stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție (Matei 6, 3-4).
Iubiți credincioși,
După ce am vorbit despre mîndria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minții noastre și spre așezarea cea smerită și vrednică de laudă a vameșului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameșul, departe stînd, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeți, frații mei, că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, zicea cu căință: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameșule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăția Ta! (Luca 23, 42).
Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece și picioarele și mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înțelept, și văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credință și zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, și al raiului tîlhar! Multe ai furat în viața ta, iar acum, prin puține cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînțelept care ai știut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit și ți-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeți cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria și izbăvește de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.
Iată, frații mei, după cum vedeți, rugăciunea vameșului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că și acela, ca și vameșul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale și cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel și fericitul vameș, puține cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța (Luca 18, 14).
Iubiți credincioși,
Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameșului și Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot așa neamul omenesc a fost mîntuit și ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.
Și dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înțelegem că precum căderea și moartea noastră a venit prin mîndrie, tot așa pocăința, mîntuirea și nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au și rînduit de Sfinții Părinți trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului și marelui Post al Paștilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregătește pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameșului și a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie și de învierea noastră prin smerenie.
A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăință. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul și Marele Post este numită "a Înfricoșatei judecăți", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne amintește de sfîrșitul lumii și de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numește "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoșilor noștri, care au fost alungați din rai din cauza mîndriei și lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune și la post cu toată stăruința și evlavia.
Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameșului și a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paști. Începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameșului. De aceea, frații mei, știind că mîndria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăință și să urmăm vameșului pocăit, iar nu fariseului mîndru.
Mare păcat este mîndria, fraților. Ea se arată și în vorbire și în îmbrăcăminte luxoasă, și în mînie, care este fiica mîndriei, și în lenevire la biserică și în amînarea pocăinței și în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-și mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căiește pentru ele din cauza slavei deșarte care îl stăpînește. Mai cumplită este mîndria minții, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alții. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socotește mai învățat, mai talentat, mai corect și mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulți și chiar decît toți oamenii.
Asemenea creștini stăpîniți de duhul mîndriei, sînt lăsați de Dumnezeu să cadă în desfrînare și în alte păcate grele, ca să se smerească. Alții, însă cad în păcate și mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alții, hulesc și batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe și pe sfinții slujitori. Iar alții, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoți și se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.
Frații mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad și a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioși, răzvrătiți și răi, și iadul de suflete condamnate la osîndă veșnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameșului, smerenia sfinților, lepădînd orice cuget de slavă deșartă, de laudă personală și de îngîmfare.
Smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți.
Postul Mare este cale bună de nevoință, de smerenie, de pocăință și împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos și cu bucurie, și să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei și să ne îmbrace în veșmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate și al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.