Ieri
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veștedă.
Privind spre cer
a fost așa, dintr-odată! Abia acum știu
a venit,
cu ruguri de frunze veștede,
toamna.

Am simțit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului
în infinitul dintre pămînt
și cer
și iar pămînt.

Și am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veșted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viață a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca niște cruci
ale primăverii și ale verii
de prin filele calendarului.

Am simțit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna și era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veștede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.