Am pus distanță între noi, măsurată în tăceri...

E greu să te dezbraci de cuvinte așa cum am făcut-o eu în fața cuiva. Surpins, el nu a știut să vadă că aia e o mână, ăla e un picior, aici un sân, dincolo un genunchi... M-a lăsat goală și a plecat. N-a știut să-mi zică nici unde, nici să-mi ofere galant haina lui înainte să dispară. M-a lăsat singură, cu adăpost vântul și lumina felinarelor care băteau rotund reflectate în asfalt. M-am târât acasă și m-am privit cu dispreț în oglindă: urâtă pe dinafară și singură pe dinăuntru. Pulsul mi-e prea încet ca să-l audă cineva, iar venele nu mi se mai deosebesc pentru că toată pielea mi-e mov de frig. Dar nu tremur, pentru că mi-e silă de instinctul de supraviețuire. Mi-e greață să mă gândesc la mine în termeni umani. Nu sunt nici om, nici lup de stepă. Mai degrabă o hienă bipedă, dar care se hrănește cu propriul stârv. Pentru că am murit încet. Și nu mi-am regăsit nici visele, nici norii, nici stelele, nici pe tine. Deci am rămas doar eu: eu toți și eu nimeni. Aceeași privire de dor neîmplinit. Același zâmbet și îmbrățișare solitară. Încerc să mă pierd printre umbre, dar strigătul disperării mă dă de gol. Mă sperie faptul că noaptea nu mai e neagră, ci întunericul e albastru. Nu mai scap de albastrul de pretutindeni. E lângă mine, pe mine și în mine. Mă învăluie și mă îneacă. Deodată vreau roșul unui câmp de maci sau rubiniul unui pahar de vin. Nu am cu cine să le împart. Te aștept din nou în viața mea, să-mi luminezi cotidianul și să mă pot privi din nou în oglindă. Vreau gândurile tale să mă acopere ca o plapumă călduroasă, iar sunetul vocii tale să-mi țină loc de pernă. Vreau să pot să dorm. Să dorm din nou după multă vreme. Să dorm cu sau fără tine. Noapte bună.