Amelie nu știe să vorbească. Ea este o păpușă incoloră, o mică mascotă zglobie prin care colostrul răzbate albastru, ca un firicel timid de sânge pe pieptul unei june excitate. Este duminică și ceasurile tac, biserica-i goală. Afară oamenii știrbi nu-și mai astupă gurile când râd, mănâncă pe furiș. Aceiași maidanezi le freacă poalele, le cerșesc inocent o secundă iubire. Insă iubirea se vinde odată cu paharul de semințe, la colțul scării sau la drumul mare. Amelie își dezvelește sânii, își linge clorofila din sfârcurile calde. Dincolo de lumină, trecătorii îi număra urmele; câteodată hrănește porumbeii cu mei, se arcuiește precum o mică balerina stângace, rupându-și unghiile colorând asfaltul. Si pentru că ea încă mai crede în iubire ca într-o poveste pe care nu o va putea vreodată rosti, Amelie creionează încet pe Dumnezeu, omulețul din cretă turcoaz, coboară stingheră privirea, își șterge cu tristețe lacrima....mâine oamenii vor împuia orașul, strivindu-i Dumnezeul în picioare.