M'am hotărât să scriu un text sterp de figuri de stil... Nu știu cât de "fertil" va fi pentru mințile dumneavoastre... Oare mai e loc de metaforă? Oare metafora nu este cea mai falsă parte a poeziei? Poate nu.... Poate sunt doar eu un individ de modă veche, un iubitor al imaginei clasice - fără prea multe ascunzișuri... În spatele unei imense cortine de catifea, brodată cu diamante se poate descoperi cu ușurință că nu este nimic... Da, ea este valoroasă, plăcută privirii, dar în spatele ei nu se află nimic... De ce scriu? Poate sunt doar însetat de glorie... Poate nu vreau să fiu mut toată viața... Bine spunea Schopenhauer: "anonimatul te salvează de suferință, dar te condamnă la plictiseală..." În cele zece porunci una sună astfel: "iubește'ți aproapele ca pe tine însuți"... Deci să îi iubesc cât mă iubesc pe mine... E clar: pe mine trebuie să mă iubesc cel mai mult... Vreau să fiu egoist! Vreau să mă iubesc... Vreau să'mi fiu divin, părinte creator... Și poate'mi sunt! Poate nu... Cineva mi'a spus azi: "cum pot să te iubesc, când eu nu mă iubesc pe mine?"... Cât adevăr... Suntem lipsiți de iubire... Așteptăm ca alții să ne'o dea... Ei bine nu se va întâmpla! Întâi iubiți'vă pe voi, pentru a revărsa iubire... Plictisiți'vă să vă iubiți propria persoană! Nu veți mai aștepta de la nimeni nimic... Schopenhauer a scris: "suntem meniți să rămânem singuri..." Marin Sorescu a scris o poezie... "Prieteni"... Citiți'o! Suntem meniți să rămânem singuri... Iubiți'vă! Nimeni altcineva nu o va face! Dacă nu veți reuși... "prieteni"... nu știu... nu ne vom iubi niciodată... Rostiți în cor: "MÃ IUBESC!"... și Doamne cât iubesc poetul din mine...