Parcă aș fi un personaj dintr-un roman de dragoste și dezamăgiri. Te aștept pe o bancă în parc, mă uit fară de vlagă la o fântână și plâng ținând soarele pe umeri. Nu sunt demnă de razele lui.
Ce cumul de tristeți... ieri zâmbeam amândoi, iar azi nu pot să te caut; n-am putere să mă adun să te caut.
Aș scrie un bilețel și aș pune semn că e banca noastră. Câte bănci am mai avut! Cu toate astea nici una nu e mai „a mea” decât cea care îmi suportă acum șezutul.
Eu la cine mă mai întorc acasă ?
Șoapte, șoapte... vreau șoapte!
Dar nu aud nimic.
Îmi iau adio acum, de asta sunt aici.
De-aș găsi o ciupercă otrăvită... numai de-aș găsi! Þi-aș scrjeli numele pe ea.
Eu unde ma duc de aici? Spune trandafirule, unde?
Mă uit la furnicuțele ce mișculează pe lângă pantofi... călcați-mă în picioare! Vă rog! Vă plătesc!
Nu va mai veni. Și chiar dacă ar veni, eu cine voi fi atunci?