7 august 2001
Stii, m-am oprit azi, in drum spre scoala, in fata unei tufe de trandafiri. Vroiam sa mi se intipareasca imaginea pe retina, chiar de privirea mea ramasese agatata doar pentru cateva secunde... Vroiam sa infloresc si eu pe dinlauntru. Ca sa ofer aceeasi bucurie celor care ma intalnesc in cale... Ca sa fiu - pentru un om macar - motiv de fericire!
Hm, imi amintesc: iti cerusem sa-mi colorezi viata-n galben. Oare cati omitem pretentii?
Culmea e ca privesc lucruri, ascult zgomote, accept gesturi si abia dupa un timp le gasesc sensul. Abia dupa un timp inteleg ca sunt in mine, cu zecile lor de nuante, asteptand sa le dau o forma... Si tu imi tot spui sa nu mai rastalmacesc cuvinte, sa nu caut sensuri. Stii bine ca bucuria nu poate fi atinsa daca nu cauti sa intelegi ce traiesti. Caci ea nu exista in afara trairii, a arderii noastre launtrice.
Doamne, ce n-as da sa am un copil! Sa-i sadesc trandafiri in privire, sa-i colorez viata in galben, sa-i fiu centru si margine, sprijin si abis, zambet si lacrima, sa-i fiu Om alaturi! Ce n-as da sa am un copil! Sa-mpart ierni si zapezi, recolte si ramuri de cires, sa-mpart cu el dimineti si taceri, soapte, vieti... Sa ma impart. Caci in afara ideii de copil, la ce folos atatia trandafiri in lume?