Mă oglindeam in luciul oglinzii, cu zâmbetul incă pe față, privind prin mine, undeva absentă, incercând să anticipez in minte reacții, răspunsuri la micile capcane pe care le inșiram in fiecare clipă, incercând să ii oblig pe cei din fața mea să ajungă doar până aici: in luciul oglinzii. Apoi, am rămas surprinsă de fața mea jalnic de comică, un clown al unui clown. Si am rămas așa, o secundă sau două, atât cât i-au trebuit măștii să dispară, cât mi-au trebuit mie să mă văd, dincolo de sticla subțire a oglinzii căptușită cu foiță de argint. Suficient ca ea să-mi șteargă masca de pe fată.
Iar ei, nu au mai râs. Au refuzat să mai râdă de slăbiciunile lor, de complexele lor, de grijile lor construite de o lume cu norme si șabloane false, de grămezile lor comensurabile de avere, de valori cu etichete de firmă.
Unii au plecat, ca și cum spectacolul s-a incheiat. Alții au rămas tristi, aflând, că tot ce aveau era un vis amăgitor poleit cu aur.
De data asta am plecat fără să mai trag cortina. Ce rost avea să spun “Sfârsit” celor doi-trei ce-au inteles ce fazi sunt și ce goi răman fără de puterea de-a mai râde de hilarul vieților noastre.

Au urcat apoi pe scenă, nemachiati si fără public, ca să vadă luciul unduios al oglinzii fără suflet.
S-au uitat și-n dosul dânsei, nenorocită vrăjitoare! Dar nu avea decât o față: de cristal.

Din ziua aceea lumea nu a mai vrut să joc: că sunt urâtă, că sunt nebună, că spun prostii nesăbuite... Ba mai mult, au aruncat pe mine, din incuiate geamantane, invidia, fățărnicia, ura, dușmănia, tot ce cu greu ii invățaseam să uite și să râdă de ele. Iar eu, cu masca-mi inghițită de oglindă, nu am putut a râde. Nici a plânge.
Nici ei nu mai erau spectatori ci chiar actori ai propriilor roluri, cam triste și amare: cum e viața.
Iar eu eram actorul-spectator. Ba chiar, imi jucam doar rolul din oglindă.