în mine, Judecătorul. mă întreabă și astăzi ce anume caut printre oameni.

epiderma oarbă a secundelor, îi răspund indolentă. forma luminii, maestre, răstignirea în apele neîncepute. e simplu, ca un mesaj reverberant la infinit, când infinitul nu e uman, nu trece prin plus, minus și niciodată prin zero.

mișcarea continuă dinspre mine spre sternul Domnului, neîntâmplătoare. zbaterea din care mă nasc în fiecare zi, cu ochii închiși, gura încleștată de viață, oul de sânge în pântec și mama în umbră.

mor, după chipul și asemănarea mea. nu pot fi cripta niciunui timp, Onorată Instanță Interioară. în spațiul acesta transparent îmi lepăd cu demnitate alcătuirea de os și carne. numai atât păstrez, luminile intermitente, înrudirea cu o constelație fără nume.

a doua zi mă voi trezi așa, identică mie. voi reîncepe nașterea-moartea, singura îmbinare perfectă, de netrăit. în scoica unui univers ireversibil.