Marin a fost un om ca toți oamenii. A trăit cum trăiesc mai toți oamenii - nici mai bine, nici mai rău. Și-a crescut copiii, și-a îngropat morții, și-a iubit femeia atît cît a putut într-o căsnicie de mai bine de jumătate de veac.
E dimineață. În cămăruța lui de chirpici, Marin zace cu fața la peretele reavăn pe care atîrnă, de zeci de ani, aceeași carpetă cu modele geometrice – zestre a nevesti-si. Marin stă cu ochii închiși și cu mîinile împreunate la piept – mîini muncite, mari ca niște lopeți, cu degete deformate și unghii lățite ca niște copite grotești. Marin nu se mișcă deloc. Doar din cînd în cînd, un geamăt ușor ii face remarcată prezența în odaie.
Odaia lui Marin - aceeași de cînd se însurase, acum 53 de ani. Două paturi de scînduri cu saltele de paie, o plită, o masă și 2 scaune, o ladă de rufe după ușă. Marin își amintește și acum, foarte clar, vremea cînd ridicaseră casa și făcuseră odaia asta. Acum vreo 40 de ani aduseseră și un radio. Fuseseră printre primii din sat care avuseseră un radio. Ce bucurie. Vreme de decenii, radioul tronase pe peretele dinspre sud, unde îl cocoțaseră să nu tragă de el copiii, pe atunci mici. Radioul era și acum pe același perete de la început, dominînd cu neobositul lui ochi verde încăperea.
În mai multe rînduri, Marin putuse să plece din satul lui. Ultima dată fusese acum 15 ani cînd, gineri-su, om mai cu stare, ii propusese să-i ia o casă la oraș. Marin se opusese:
-Nu-mi trebuie mie, George, tată. Ce sa fac io la oraș? Io acilea sunt obișnuit, am casa mea...Faceți voi altceva cu banii, că sunteți tineri...
Și au făcut. Și-au făcut un butic la oraș, cum era pe atunci. Le-a mers bine o vreme. Pe urmă îl închiseseră.
Marin rămăsese tot acolo, în casa lui, cu femeia lui, cu animalele și pămîntul lui. Cîștigase, pierduse, fuseseră și ani secetoși...și ani buni...Dar Marin era fericit. Erau ale lui. Și pierderile și cîștigurile, atîtea cîte fuseseră. Uneori, sîmbăta, curtea i se umplea de veselie - o dată cu copiii lui de la oraș, veniți în vizită pentru o gură de aer proaspăt de țară.
Dar azi Marin murea. Ca multe morți, și a lui Marin lovise brusc, într-o dimineață ca oricare alta. L-a cuprins brusc și nu l-a mai lăsat. În urma lui, în odaia veche, a rămas ochiul verde al radioului să clipească miop, în lumina crepusculară.