Cam optsprezece ani, nu avea mai mult.
Aluneca lin, parcă pe deasupra asfaltului plastifiat de vipia bucureșteană. Aerul încins al zilei de vară se ondula pe arama întunecată a trupului său proaspăt. Era îmbrăcat ca un atlet, cu haine viu colorate ce imitau echipamentul sportiv al vedetelor mondiale. Îl prindeau de minune, chiar avea o figură de răsfățat al transmisiunilor sportive. Maioul îi dezvelea delicatețea bustului suplu, ca de gimnast necopt. Tunsoarea scurtă se așeza cât se poate de bine peste conturul fără greș al chipului îndulcit de rămășițele latine. De fapt, chiar era un campion. Campionul unei triste frumuseți.
Stăpânea toată intersecția, patru benzi pe fiecare sens. Când semaforul deschidea ochiul roșu, el, suveranul locului, se lansa printre mașinile oprite în șiruri lungi. Creștetul capului depășea cu puțin marginea de jos a geamului portierei. Scândura aceea cu roți, un skateboard, îi susținea trupul, iar mâinile, înmănușate cu adidași, atingeau asfaltul ca două vâsle, asigurându-i deplasarea. Se strecura printre bolizi cu o expresie inflexibilă, ferm într-o seriozitate ușor șicanată de insistența arșiței. Trecea fără grabă de la o mașină la alta, pentru că avea tot timpul din lume ca să facă ce făcea.
Nu oferea și nu cerea nimic. Nu se prefăcea că vrea să spele geamurile ori să șteargă farurile. Nici vreo icoană sau vreun carton pe care să scrie”muritor de foame”, nu voia să arate. Urări de sănătate, familie, noroc nu spunea. Îndeobște nu făcea nimic din ceea ce întreprinde un cerșetor obișnuit pentru a impresiona și a câștiga bunăvoința mălăiață a trecătorilor. Pur si simplu primea, părându-i-se cât se poate de firesc să se întâmple așa.
Odată ce se dumireau, șoferii erau copleșiti de o bucurie fulgurantă. Merita să se simtă fericiți pentru că puteau ști cum e să te mănânce în talpă, pentru că existau așa, îngrozitor și totodată fabulos de normali. Merita din plin și erau conștienti de acest lucru. İnsipidul vieții lor de zi cu zi devenea pe loc, pe acel loc, neprețuit. Erau generoși, fără excepții. Când brațelele lor ofereau bancnotele, el se apropia și le lua mutește. Doar culegea banii. Trecea de la o mână la alta cu un chip imobil, pe care rămăsese zugrăvită, cine știe de când și de ce, o tristețe demnă.
Smulși de zăpușeală, picurii de sudoare care se prelingeau pe frunte și tâmple erau șterși, din timp in timp, cu încheietura dreaptă.
Semaforul clipea galben iar scândura cu roți îl purta spre rigolă, alături de bordura ocrotitoare. În același ritm cu care străbătuse șirul de mașini. Nici mai tare, nici mai incet. Sub placa lui, cilindrii mici, de cauciuc fierbinte, striveau toate întrebările din lume, aruncate împrejurul său pentru a nu știu câta oară. Când îl vedeau îndepărtându-se, șoferii priveau cu luare aminte, înțelegând că tăcerea aceea deplasată nu era singura ciudățenie a băiatului de pe skateboard.
Atletului îi lipsea ceva. Îi lipsea jumătate. Trupul se termina brusc, după abdomen, cu un ciot pe care orice matur îl putea cuprinde în căușul palmelor. Nu avea șolduri. Putea foarte bine să încapă într-un ghiveci obișnuit sau într-o cafetieră. Odihnea pe placa lustruită, precum un pahar gol pe rama ferestrei.
Timpul devenise un element lipsit de interes, zilele nu aveau nume pentru el. Trecutul căzuse într-un hău, prezentul n-avea nici-o importanță iar viitorul se amânase. Semaforul era ceasornicul după care își conducea viața. După fiecare douăzeci de traversări, oprea la bordură și fuma o țigară. La patru țigări pornea liniștit către cofetăria din apropierea stației de metrou, unde îl aștepta o amandină. Avea bani s-o plătească dar o primea gratis la masuța lui, o navetă de bere întoarsă cu gura în jos, pe locul preferat, la oglinzi. Mânca mai mult prăjituri și ciocolată iar mâncarea o înghițea numai dacă avea un gust dulceag. Nu suporta gustul sărat ori amar.
Banii nu-i număra niciodată și nici nu venea la semafor în fiecare zi. Avea o măsură a lui în toate.
Jumătatea de om trăia o jumătate de viață. Un propriu sentiment al echității îl făcea să nu mai mulțumească nimănui. Soarta care îi despicase corpul trebuia să se îngrijească pentru a asigura existența a ceea ce mai rămăsese. El considera că-și făcuse datoria, fiind parte a acestui troc. Nu avea nicio șansă de a ști ce înseamnă să te împiedici, să pășesti peste un cățel adormit pe preșul din fața ușii, să te doară genunchii și multe altele, la care obosise a se mai gândi. De aceea i se părea absolut normal să-și acorde un anume privilegiu. Luase hotărârea de a face jumătatea pe care el o găsea de cuviință, din tot ceea ce făcea un om oarecare.