E o iarnă explicită, copiii stau în casă
părinții le țin mâinile la ochi de dimineață până seara.
Străzi dezbrăcate impudic de orice textilă
albă rece topitoare.
Iubirea e ca și când te-ai da cu sania pe asfalt,
e pentru cei pregătiți
pentru deziluzia de a nu putea merge mai departe.
În pantă trupul se oprește de la sine și îmbrățișează căderea.
În mine totul e static, până azi nu știam că golul
visează mai mult decât doarme.
Cu tine m-am dat mereu cu sania pe asfalt
n-am strigat niciodată „hepa”, n-aveam mănușile ude
și obrajii roșii. Mi-e greu să recunosc
dar nu mi-am pierdut niciodată mințile
când alunecam prin tine.

Colecționarii de amintiri sunt ca și cei de mobile vechi –
nu vor mânca, dormi sau face dragoste pe ele.

Cel mai rău e să pierzi ceva ce n-ai avut niciodată,
ai parte atunci de o dublă revelație:
pe drumul public al iubirilor mele
nu ninge acum
și n-a nins nici iarna trecută.