Sunt anumite etape pe care trebuie să trecem. Anumite trepte care trebuie urcate sau coborâte. Niciodată însă omul nu a fost mulțumit de condiția lui actuală. Când era copil dorea să fie adult, să le arate el celorlalți. Când a ajuns adult, a început să-și ascundă vârsta, dorind să fie mai tânăr. Când a ajuns bătrân a început să se bucure de orice zi care trecea, fiind fericit pentru încă un an trăit. Poate că o să mai poată vota încă o dată înainte. Înainte de ce? De moarte ar spune majoritatea. Dar ce e moartea? Trebuie să ne înfricoșam de fiecare dată numai când auzim acest cuvânt? Ar trebui să-l privim ca ceva natural? Ca suprema bucurie a reîntâlnirii cu cei de dinainte? Este moartea doar un prag către o altă existență? Este aceasta o existență? Trăim sau visăm? Poate că suntem doar plăsmuirile unei minți adormite. Analizând existenta umană, nu poți să nu observi o serie de anomalii care scăpă oricărei logici. De ce nu sunt toate la fel? De ce a apărut omul? Care este scopul apariției vieții pe Pământ? Obișnuiam să le spun altora că orice lucru, orice ființă pe care o vedem are un rol aparte, clar definit. Dar acum nu mai sunt așa de sigur. Care este rostul oamenilor? Care este rostul meu? Să fim păpușile, jucăriile unei entități? Să fim inventați pentru purul amuzament al acesteia? Am fi cele mai sofisticate jucării. Să fim sclavii propriilor noastre orgolii? Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri. De ce? Pentru că nu știm cum să întrebăm? Nu știm unde să căutăm răspunsurile? Oare nu alegem datele problemei așa cum trebuie? Poate. Poate că ar trebui să regândim totul. Să acceptăm ceea ce în mod normal nu am accepta. Poate că nu ne naștem copii, poate că nu trăim, ci murim câte puțin în fiecare zi. Atâtea necunoscute că nu mai sunt de blamat cei care au renunțat să mai caute. Au început să se complacă situației. Au concluzionat că Sisif sau Don Quijote și-au irosit doza de timp care le fusese alocată. Au început să „trăiască” această iluzie, căreia unii, cu mult înainte, i-au găsit și un nume: viață. O ciudățenie pe care nu au reușit să o descifreze, oricât de mult ar încerca. Și într-o astfel de „existență” iluzorie mai contează ceva? Mai există timpul? Timpurile? Există cu adevărat trecut? Există prezent? Există viitor? Dintre toate, s-ar părea că doar trecutul are o doză ce certitudine, prezentul fiind doar o definiție pentru a-l delimita de viitor, care nu reprezintă decât o doză enormă de speranță, de incertitudine. Poate că asta este și explicația pentru care ne agățăm cu disperare de trecut, luându-l ca sistem de referință pentru toate analizele și prognozele pe care le facem. Încercăm să cunoaștem ceva, să înțelegem ceva, ne raportăm la trecut. Să fie oare trecutul imbatabil? Lucrurile odată făcute, rămân făcute. Dar oamenii au inventat penitența. O găselniță menită să justifice anumite acțiuni. O modalitate de a nega trecutul. „M-am schimbat” este o replică atât de des folosită, că nu mai are nevoie de nici o explicație. Oare? Se pot schimba lucrurile, oamenii în timp? Teoretic, da. Spui despre lucruri că odată cu trecerea timpului se uzează, fizic, moral. Despre oameni că îmbătrânesc, că se maturizează. Se schimbă ceva. Oare acel ceva este de natură să modifice radical starea inițială? Sau este doar strat subțire nou peste un miez pietrificat? Să fie doar o nouă mască dobândită între timp? Regretăm cu adevărat acțiunile din trecut? Chiar am îndrepta greșelile făcute? Poate că doar la nivel intențional. Atunci mai merită să mai cerem acea „a doua șansă” justificată prin argumentul schimbării? Nu sună cumva a ipocrizie? Poate că da. De ce nu? Dacă „trăim” doar o iluzie, de ce nu am „condimenta” spectacolul cu situații care mai de care telenovelice, cu ițe atât de încurcate care să nu se termine niciodată. Poate că suntem doar niște „actori” al căror contract expiră la terminarea spectacolului, și asemeni celor „1001 de nopți” căutăm să prelungim la nesfârșit spectacolul spre deliciul spectatorilor. Atunci am găsit acea soluție de renaștere, revenire regulată pe scenă după o perioadă de odihnă. Am inventat intrigile, păcatul, greșeala, iubirea, speranța, iluzia, visul, viziunea. Atunci am inventat totul. În iureșul nostru am inventat și diversitatea. Am inventat și aroganța, obsesia, trufia și ambiția. Și am inventat și distrugerea noastră: am inventat puterea și pe cei care să o dorească. Cu atâtea invenții pe bandă rulantă am început să uităm „regulile jocului” și ne-am abătut de la scenariu, sau poate că l-am respectat și astfel am început să jucăm ultimul act al piesei. De fapt acest spectacol al lumii nu este altceva decât o sumă de spectacole, spectacole care au în centru câte un personaj principal: noi. Poate că este supremul dar pe care ni l-au făcut „scenariștii”, acela de a fi „vedete”.