Gândeam cât de ciudați, complicați și totuși fascinanți suntem. Suntem cel sofisticat robot construit vreodată. Fiecare organ are un rost al lui care cu greu poate fi reprodus. Am luat fiecare parte a corpului pe rând și am încercat să văd care este cea mai importantă. Mi-am adus aminte de vremea pe când eram puștan tâmpit, de parcă acum mi-ar fi trecut, și de dialogurile de pe atunci. O adevărată problemă pe atunci era: ce îți place la o tipă. Fața era răspunsul cvasigeneral. Trebuia să aibă un ten impecabil, probabile erau de vină coșurile noastre rebele. Dar unul dintre noi, avea o altă preferință: sânii. Rumoare generală. Verdictul: bă, da’ tâmpit mai ești! Au trecut ceva ani și aveam să-mi schimb și eu părerea, sânii erau mai importanți. De, simbolul maternității. A mai trecut ceva și m-am oprit asupra coapselor. Într-o altă etapă avea să mă fascineze, deși nu cred că am trecut de ea, inteligența. Ciudat, de la palpabil, vizibil, la imaterial. Azi am avut o revelație: mâna. Ce ciudată poate fi această parte a corpului. Aproape că trece neobservată și câte mistere poate ascunde. Poate că tocmai din cauză că este „prea la vedere” este ignorată. Este poate vorba de tentația, ispita interzisului. Dacă ni se oferă nu mai are nici un farmec. Trebuie să obținem noi, dacă se poate cu greu, numai atunci devine un lucru important. În rest e banal. Nimeni nu e interesant. În lumea musulmană, dar și în Extremul Orient, în anumite perioade, femeile erau înțolite din cap până-n picioare. Și tocmai asta le făcea mai misterioase și mai interesante. Azi, când toate, sau mă rog, aproape toate, că poate mai sunt vreo 2 - 3 și prin România, sunt dezbrăcate, nu mai reprezintă nici o atracție. Spunea cineva, nu mai rețin contextul, că dacă mâine s-ar hotărî să se acopere cotul și să devină tabu, toți bărbații vor fi interesați de coate și nu de … altceva. Poate că noi ne stabilim niște tabuuri și numai în măsura în care le valorizăm, ele devin importante. Deja am cam deraiat de la ceea ce intenționam și este cazul să revin. Spuneam că am descoperit mâna. Să vă fie rușine dacă v-ați gândit la prostii. Apropo, știți când un bărbat cere mâna unei femei? Când s-a săturat de a lui. Dacă am trecut și de partea asta cred că este cazul să revin. E atât de des folosit acest cuvânt și într-o serie de expresii că a ajuns să devină banal: a da o mână de ajutor, a întinde o mână de ajutor, a pune mâna, cu ambele sensuri, a cere mâna cuiva, etc. Dar să vedem ce e cu această mână de e tot uzitată prin expresii. E de ajuns să vezi mâna cuiva ca să-ți spună o grămadă de lucruri despre acea persoană. Să nu uităm că unii folosesc mâna pentru a comunica (este vorba de persoanele care au deficiențe vizuale, auditive, dar și de către cei fără astfel de probleme). În diferite poziții, poate sugera diferite lucruri: mila, compasiunea, puterea, amenințarea etc. Să trecem și la alte utilități în afară de comunicare: ce poți face cu mâinile? O grămadă de lucruri: poți scrie, te poți hrăni, poți construi, dar și distruge, poți face fericită o persoană, dar o poți și răni, poți salva o viață, dar o poți și lua, poți scrie ceva, care poate ferici sau întrista. Era să uit, unii pot citi în palmă destinul unei persoane. Ciudat. Câte lucruri pot face pentru tine niște banale mâini. Îmi vine în minte o vorbă de-a „marelui” Napoleon: „de la sublim la ridicol nu este decât un pas”, cam așa ceva este și cu mâinile. Aceleași mâini care au zidit o casă, au plantat un pom, au îmbrățișat o ființă dragă, au scris o scrisoare de dragoste, pot să apese pe trăgaci, pot apăsa un buton și în câteva clipe, lumea întreagă să fie transformată în scrum. Poate că ar trebui să ne întoarcem la lucrurile mărunte și să vedem măreția lor înainte de a fi prea târziu.
În seara asta vroiam să scriu despre încăpățânarea mea de catâr, aceea de a lupta cu destinul și de al provoca la nesfârșit. Pentru o clipă am crezut că am reușit să-i smulg o victorie, măcar o luptă. Oricum știu că războiul este apanajul lui, dar am râs prea devreme. Avea să-mi dea o lecție dură, pentru a nu știu câta oară. Parcă-l și văd zâmbind ironic și zicându-mi: ce credeai mă că o să-ți iasă așa cum vrei tu? Dar în donquijotenismul meu asino-catâric voi continua să-l provoc, așa, în dușmănie, doar l-oi scoate din sărite și m-o lăsa naiba în pace. Dar oricât aș vrea asta, nu pot de unul singur. Și tu știi prea bine asta. Am nevoie de un Panza lângă mine. Ce zici, te bagi? Locul e liber.