Rătăcea prin vernilul amurg al sălii de bal,
Eșuata străină, pe coama-i purtată de-un val.
Urmele pașilor mici străluceau pe podea,
Azurii, îngânau cântece de “nu mă uita”.

Fără voie pornea, surâzând, orologii stricate,
Prea curând, sub castelul de lemn, imprudent îngropate.
Dregători și curtenii de neam se-nclinau împreună,
Desfătați cu a chipului palid lucire de lună.


Odihneau, în candida plutire, sub conduri de sidef,
Temătoare, dorințe-mpletite de al firii gherghef.
Cavaleri și domnițe fericeau anonima regină,
Ursită ale slăvilor taine să poarte senină.

Scânteia purpurie între negrele torțe fierbinți,
Răsfirând neclintirea căzută în gânduri cuminți.
Din al glasului susur și-a privirii oglindă, apoi,
Lăcrima răsăritul, chiar ea, adorata de joi.