O, Doamne, cu ce vise călătoream nu demult
vase de lux cu strălucitoare lumini erau visele mele
lunecând spre exotice insule, edenuri,
magnifice răsărituri,
corăbii cu vele umflate de vânt erau
cu viteză maximă înghițind depărtări

apoi m-a lovit ghețarul acela apărut pe neașteptate
ca toate întâmplările tâmpite pe care nu le poți evita
pesemne semănam cu Titanicul
prea frumos străluceam, prea departe
și nici măcar nu știam

acum o parte din mine dă mâncare la pești
cealaltă parte adâncul nu a primit-o
cică era prea ușoară
aproape imponderabilă
e drept am înghițit o groază de apă sărată
până mă vomită marea la țărm
un timp am zăcut în nisip
și încă mai șchiopătez
cu o rană-n călcâi

la naiba, nu plâng, nu urăsc, cum aș putea urî
ceva atât de rece și mort?

oricum, acum sunt cu picioarele pe pământ
(am descoperit câteva păduri virgine
cu alte vise, strălucitoare, strălucitoare
îmi tai prin ele cărări)

asta desigur până când voi da de
șarpele acela boa uriaș
care mă va înghiți cu totul
cădeai-aș atât de greu la stomac
încât să mă vomite afară!