Îmi zâmbește într-o doară și se uită-n ochii mei,
Apoi vine lângă mine, din priviri îi ies scântei,
Se așază, mă cuprinde și mă mângâie ușor,
Buzele-i subțiri și calde i le simt pe obrăjor,
Fața-i rece se-ncălzește, se aprinde parcă-i foc,
Mă cuprinde peste umeri, eu o strâng pe la mijloc,
Gura-i dulce mă sărută, dorurile mă-nfioară,
Buimăcit nu văd lumina de și-i zi și nu e seară,
Simt doar clocotul din mine, cum sângele mi-l pulsează,
-Te iubesc! Aud în șoapte: -Inima mea te visează.

E un vis? Ori… Sunt reale, clipele necugetate?
Sau e doar o joacă-n sine, de moment, apoi uitate?
Adevărul e la mijloc, numai luna-l poate spune,
Ea încearcă câte-odată, tainele să le adune.
Dumnezeu i-a dat puterea să privească și să știe,
Câtă dragoste dispare sau câtă rămâne vie.
Omul este un luceafăr sau un monstru, altă dată,
El aleargă și se zbate, n-are inima-mpăcată
Până când înghite mărul, altuia, care-i mai dulce,
El se-nșeală și înșeală, până popa-i face-o cruce
Și un parastas la moarte, Domnu-l ierte de păcate,
Că a fost un crai năstrușnic și iubit în zece sate.

Aglaia, ești o femeie, mândră ca stropul de rouă,
De-ai fi sinceră cu mine nu te-aș da nici pentru nouă.
Dar năravul mi te poartă să alergi precum o Zână,
Poate-i rău sau poate-i bine, vrei să fii numai stăpână.

Tu să fii mereu privită, ca un idol printre stele,
Ca icoana unei “Sfinte”, ca rubinul din mărgele.

Chipul tău, privirea-ți blândă, te înșală mai mereu,
Pe moment îți pare bine, să te-ntorci, îți este greu,
Amintirea te alină și te-ndeamnă să revii,
Nu știu pentru a câta oară, asta, numai Tu o știi.

Lună plină ce de veacuri ești arbitru pe pământ,
Iartă-i tu nelegiuirea, n-o lăsa dusă de vânt,
Ea visează, ea aleargă, cu prea multă pasiune,
Încercând să-și ducă trena fără multă rațiune.
Rațiunea ei e una, să-nvingă cu orice preț,
N-o privește dacă mâine, intră-n al lumii dispreț.

O…Revino-ți iar în fire, să mă uit în ochii tăi,
Să-ți văd trupul, să-ți simt gura și ale inimii bătăi.
Vino și arată-mi-te, în cămașa de mătasă,
Să te văd și pe-ntuneric, când perdeaua este trasă.
Vino… Să te am aproape, de ești caldă, de ești rece,
Dorurile mă doboară, niciodată nu vor trece.
Lasă-ți lumea ta șireată, că are mai multe fețe,
Ea te vinde, ori te-nșeală, ca „șnapanul” din piețe.
Cu mine vei fi ferice, cu ardoare te iubesc,
Bucurii și sănătate, din suflet ți le doresc.

Dacă Tu vei fi loială, cum ai fost de-atâtea ori,
Îți voi dăruii din mine, ale inimii comori.
Speranța mai este vie, și-mi zâmbește ca o floare,
De se duce, ea revine. Este ultima ce moare.