Drumul e rece, mă apasă răceala lui s-a schimbat așa de mult față de zilele în care părea că mă iubește. Poate mă amăgesc căci nimeni nu m-a iubit vreodată, poate doar umbra mea căci nu m-a părăsit niciodată. Cum am ajuns să simt tristețea? Cum a putut să-mi umple sufletul cu atâtea întrebări care mă chinuie? Cum aș putea găsi răspunsul la ceva inexplicabil, ceva ce nimeni nu e capabil să înțeleagă? Dacă pentru o secundă aș muri mi-aș dori să trăiesc, dar pentru că trăiesc vreau să mor. Cum pot să gândesc numai prostii când am fost atât de fericită, iar acum pur și simplu nu găsesc un rost în viața asta? De ce nu pot găsi ceea ce nu-mi aparține, dar totuși iubesc? Mi-e dor de chipul lui, de ce mă gândesc mereu la el deși e așa departe? Ce înțelesuri are viața și de ce trăim? De ce luptăm pentru ce nu ne dorim? De fapt ce ne dorim? Nimic, dar luptăm ca să ne amăgim singuri că am sperat ca să fie ceva bun în viața asta. Dar bunătatea a dispărut în cel mai întunecat abis care este închis pe lumea cealaltă. Mi-e așa de dor de fericire, dar este un sentiment așa de moment spre deosebire de tristețe care există permanent în inimile noastre. Aș vrea ca pentru o clipă să îngrop tristețea, aș vrea să fiu din nou fericită. Dar fericirea este mult prea departe să revină în inima mea. Poate când tu o să revii în viața mea, poate atunci o să revină și ea. Nu înțeleg totuși cum mă pot gândi la tine când între noi nu a fost nimic. De ce tânjesc după dragostea ta? Dar de ce nu mi-o oferi? Mi-amintesc de tine, dar tu mereu ai fost în mintea mea, în sufletul meu. Nu pot să șterg imaginea ta, nu te pot uita, te pot iubi, urî, dar să nu simt nimic nu pot. De ce nu pot să cred că nu exiști? De ce nu mai apari în viața mea? Să te văd este tot ce vreau, doar atât...