Corabia bătrână ce mai plutește-n larg,
A dat semnal, o știre, din marele-i catarg,
Că s-a oprit din drumul ce-o duce în spre mal,
Lovită prea puternic de-al timpurilor val.

De-atâta vânt și ploaie, de-atâțea ani prea grei,
Motorul îi tușește și nu mai dă scântei,
Ia ruginit și „Cala” iar „Prora” o trădează
Și acul din busolă adesea deviază,

De-aceea poposește, puteri să-și reculeagă,
Să-și reînceapă mersul spre țărmul ce o leagă
De amintiri plăcute și dimineți cu soare,
Dar și zile mai aspre, furtuni necruțătoare,

Pe care le-a învins cu multă dibăcie,
Mai greu sau mai ușor, cum numai ea o știe,
Dar anii au trecut, catargul i se-nclină,
Astfel că-ncet devine epavă submarină.

-Corabie bătrână? Incearcă să-ți revii,
Îndreaptă-ți prora strâmbă, uită de nostalgii,
Adună-ți „echipajul”și fă-l să înțeleagă
Căci numai armonia, enigmele desleagă.

Invidia și ura, mândria și-ngâmfarea,
Sunt calități deșarte ce îți scurtează zarea,
Iar „ceața” te orbește de nu mai poți să vezi,
Îți tulbură și mintea și nu-ți vine să crezi,

Cum? Până „ieri” în larguri elicea ta cea mică
A spart sloiuri de gheață și valuri fără frică,
Azi te-ai oprit departe, ești parcă în „Bermude”
De și „Dana” te-așteaptă și „Luna” îți surâde.

-O... Dragul meu Luceafăr blînd, calea-i atît de lungă,
Iar anii care mi-au rămas nu cred c-o să-mi ajungă
Să ies la malul „plăsmuit”, când „Tu” erai aproape,
Cu raza-ți lungă luminând, calea pe multe ape,

Căci echipajul ce-l mai am, „Sfios”, mă părăsește,
Drumul spre « țărmul » liniștit, în loc să scadă, crește.
Prea iute a uitat ce-a fost, nutrește numai „silă”,
Dar nu-i nimic, n-o să ajung un „cerșetor de milă”.

Am un destin, ce-i doar al meu și o speranță trează,
In ea mai cred, și-n „Dumnezeu”, ce mintea-mi luminează,
Doar el m-ajută să repar corabia-mi bătrână,
S-o scot în larg, s-o duc la mal, din mlaștini și lagună.

-„Luceafăr blând” îți mulțumesc că te gândești la mine,
Ce-i drept, arareori prin vis, îmi spui vorbe de bine,
Doar „Tu” din echipajul vechi țintești calea cea dreaptă,
Căci ceilalți? Rătăcesc mereu, să mă scufund așteaptă.

Dar nu în larg, ci la un „Tărm” cu ape line,
Intr-o dană liniștită, împăcat, fără suspine,
Că mi-am dus „crucea” în spate, greu, ușor, se înțelege,
Ce ți-e dat rămâne sacru, ce ți-e scris rămâne lege.