Intr-o primăvară caldă, vaselă, plină de flori,
Pe când soarele-și revarsă lunga-i rază peste nori,
Un bărbat furat de gânduri răscolește niște foi
Din oracolul vieții. - El dă timpul înnapoi,
Amintindu-și multe fapte, începe să-mi povestească,
Cu un zîmbet melancolic și c-o voce bătrânească:

-M-am născut în astă „Urbe”, pot să spun de multișor
Intr-un „mai” plin de speranță, de viață și de dor,
Din părinți cinstiți și vrednici. -Bucuroși că aubăiat
Mi-au dat numele de: „Cezar”, nume mare de împărat.
Am crescut în vremuri grele, generate de război,
Într-o casă mai modestă lângă doi părinți „Eroi”,
Ce m-au educat aparte să fiu vrednic și cinstit
Și de aceea în viață, pot să spun c-am reaușit.

Am urmat școala primară, apoi treptele-n liceu,
Medicina generală, nici ușor dar nici prea greu,
Fiincă munca-n toate cele m-a format un luptător,
Să înving precum viteazul ce-i veșnic biruitor,
Dar… pe frontul „nemuririi”, nu pe “câmpul pârjolit”,
Să alin dureri cumplite, să vindec pe cel rănit,
Căci viața este sensul dăinuirii pe pământ,
In acest scop eu ca medic am semnat și-un jurământ.

După ce-am primit licența, cu lauri„încoronată”,
Specialist în boli interne, pașii m-au dus spre armată.
O viață mai cazonă dar de mine mult visată,
Fiindcă asta mi-a fost firea: „Comportare ordonată”.

De consoartă ce să-ți spun, este o femeie “sacră”,
Ea m-a ajutat în toate, mi-a fost mamă mi-a fost soacră.
Am îmbătrânit alături, eu cu ea și ea cu mine,
Supărați în clipe grele, dar veseli în zile bune.

Toate-ar fi ca o poveste ce-am trăit-o și-o trăiesc,
Dacă n-ar fi bătrânețea de care mă mai lovesc
Și un dor ce mă apasă, de „Băiatul” ce-i plecat,
Prea departe, „parcă-n lume”, în extremu îndepărtat.
Ce să-i faci, așa-i viața, ea se duce cum ți-e scris,
Mai târziu sau mai de vreme toți ajungem în „Abis”.

-Doctore! -Mi-ai spus povestea, parțial eu ți-o știam,
Fiindcă ani buni din viață am tras la acelaș „ham”.
Cu aceleași ”bice” aspre am fost mereu „hărțuiți”,
Dar ne-am făcut datoria, uneori chiar umiliți.
Tu în luptă cu viața multora loviți de „boală”,
Eu să-mi intruiesc soldații căci armata este o
„Școală”;
Tu să cauți o „pastilă” sau câte-o „fiolă” rară,
Eu să lupt pe multe „fronturi”, comandant fără ocară.
La cutremurul ce-l groaznic, cel din șaptezeci și
șapte,
Buimăcit plin de durere sau la multe alte fapte,
„Tu”! Mi-ai fost mereu aproape și la bine și la greu,
De-atunci ți-am jurat credință, pentru mine ești un
„Zeu”.
Mi-ai intrat adânc în suflet, cît inima îmi va bate
Și acolo vei rămâne. Te consider ca un „Frate”.

Pritenului meu Dr. Cezar Neguț
La 69 de ani –24 mai 2004