Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mișcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice și fără frumusețe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf și privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povestește de dimineața
În care a murit tata.