L-am întors cu fața în sus. Era mort. Pometul obrazului drept era murdar de pământ și ținea gura ușor întredeschisă. Între dinți avea câteva fire subțiri de iarbă. Mușcase inconștinet iarba, de durere poate, sau, a vrut să zică ceva și îi intrase iarbă în gură. Totuși, Traian păstra un zâmbet indefinit și avea ochii-mari deschiși. Mi-am dat seama că a simțit că venise clipa despărțirii și vroia să se convingă că Moartea e într-adevăr o bătrână hâdă cu o coasă în mână.
L-am căutat prin buzunare. Fuma rar, dar mă gândeam că poate am norocul chior să dau peste ceva tutun. Îmi plăceau bocancii lui și vestonul lui larg. Bocancii mei erau sparți iar paltonul mirosea a oaie. Fără să stau pe gânduri, l-am descălțat de bocancii. Vestonul nu i l-am luat, glonțul îi făcuse o gaură urâtă în spate, și în plus, era plin de sânge.
Traian era prietenul meu cel mai bun. Cel puțin, fusese. Era pictor de biserici și știam că de câțiva ani înnebunise. Pentru un neavizat, era un om normal, dar eu, obișnuit cu simptomele schizofreniei, îl vedeam, în câțiva ani, internat într-un salon de nebuni, printre iisuși hristoși și napoleoni bonaparte.
-Privighetoare raportează avem inamici la ora 12, în spatele pâlcului de salcâmi. Vulturu’!? Vulturu’?! Aici Privighetoarea! Raportez: Rândunica a fost doborâtă! Aștept ordine!
-Aici Vulturu’! Recepție. Continuă cercetarea!
Am lăsat jos stația de emisie-recepție și l-am târât pe Traian spre tranșee noastre. Am obosit. L-am acoperit cu iarbă, și i-am pus pe casca pe față. Mă gândeam că sunt prea departe de linia noastră și era periculos să-l car în spate. M-am rugat să nu-i mănânce ochii miile de gângănii ce mișunau prin iarbă.
-Traiane, mă întorc la noapte după tine!
Am început să alerg spre linia noastră. Obuzele cădeau peste tot, orbește. Probabil că inamicul ordonase foc la discreție.
Doar o dată, am întors capul. Știam instinctiv că Traian e sub, grămada aceia de iarbă; rămăsese singur cu furnicile și greierii.

Norii albi defilau ușor prin fața mea. Nisipul era cald. Zgomotul valurilor, care ajungeau la mal, acopereau în pauze egale vocea lui Traian, care discuta cu tânăra englezoiacă de lângă noi, despre pacea mondială și accesele de nebunie ale lui Dali. Am încercat să intervin cu engleza mea stricată, dar Traian mi-a făcut complice cu ochiul semn să nu mă bag. („În seara asta o să fie a mea!”)
Prin megafoanele plajei San Lorenzo se anunță valuri mari. Salvamarii fac semne disperate celor aflați în larg, avertizându-i despre pericol.
-Hai Traine!
Ne aruncăm cu putere în apă. Un salvamar aleargă spre noi!
-Nu aveți voie în larg! Sunt valuri foarte mari!
-Nu te preocupa! Azi nu moare nimeni! (No te preocupas! Hoy no se muere nadie!)
-Ce i-ai zis?!
-Că azi e prea frumos ca să moară cineva. Și mă hlizesc ca prostul.
-Dacă n-o să moară nimeni, baremi o să se sinucidă. Traian râde tare de poanta lui.
Ne îndepărtăm de mal.
Undeva, pe țărmul îndepărtat, în timp ce aștept încordat următorul val, observ pe englezoiaca subțirică explicând ceva salvamatului.
-Traiane! O să mori nefericit, englezoiaca era o victimă facilă!

E noapte. E târziu. Scriu pe genuchi în tranșee. Traian e lângă mine. Am să-l îngrop mâine dimineață. A fost un om puțin peste medie, gândesc și îmi aduc aminte că vroia să moară fericit cu-o curvă în brațe. Poate de asta avea gura deschisă. Îl înjurase pe D-zeu că și-a bătut joc de el.