De când «Tu» ai plecat fără să-mi spui,
Măcar o vorbă de-nțeles,
Mi-e greu, că sunt al nimănui,
Sunt doar, „obiectul” de-nteres.

Nu mai aud chemarea ta
Mai blândă, uneori hazlie,
Și-ndemnul ce mereu mă-ncuraja
Să cânt, să zbor, precum o ciocârlie.

Doar vocea ți-o aud timbrată
Și care, este, deseori un „har”,
O mai aud, ce-i drept, cam tulburată,
Prin visele răzlețe și, nu e în zadar.

Deși, atâta vreme a trecut,
De când Tu „rătăcești” în altă „lume”,
Aceiași ai rămas precum te-am cunoscut,
Un „mentor” iscusit și-n vremile „postume”.

Cuvântul tău și numele de „Lină”,
Mereu mi-au fost o „stea”, o călăuză,
La bine sau când, am trăit o dramă,
Ai fost și vei rămâne de-apururea o «muză»

Mentorului meu, drag.