de cele mai multe ori oamenii, din centrul nefericirii lor, definesc o imaginată, niciodată trăită sau doar uitată cu desăvârșire fericire...
starea de preaplin a sufletului nu cheamă acut cuvântul care s-o formuleze, să-i construiască un sens spre înțelegere...
oamenii știu cel mai bine să nege ideea de fericire, se simt îndreptățiți să-și strige frustrarea și nemulțumirea, să ceară socoteală (cui oare?) pentru condiția lor de nefericiți (ca și când ceea ce ei trăiesc nu are nici o legătură cu lăuntricul lor...)
eu cred că venim în lumea aceasta "predispuși" la fericire. v-ați întrebat vreodată cum și de ce zâmbesc pruncii, de ce râd cu atâta naturalețe copiii?
"crescând" apoi, printr-un soi de autodeteriorare, oamenii se îndepărtează de ideea de joc vorbind cu multă ironie despre fericiri cu fundițe roz, cu geamuri curate sau cu miros de prăjituri coapte... culmea, păcălindu-se cumplit, acest fapt chiar le crează o perversă (și vai, foarte limitatoare!) stare de bine, de automulțumire...alteori își urlă nefericirea rănind, împroșcând cu durere și moarte...

când sunt cu adevărat fericiți oamenii tac și devin foarte înalți...lumină în jur...